Mozaic

2015 Cel mai călduros an din istoria noastră

de Dana Purgaru

Ca și cum natura ar dori să le dea peste nas scepticilor care susțin că fenomenul încălzirii globale nu există, anul 2015 poate fi declarat cel mai călduros din istoria noastră. Cel puțin așa reiese până acum din măsurătorile efectuate de specialiști din toată lumea.

Povestea Omului-Furnică

În multe momente, mă gân­deam că ar fi interesant să vedem o continuare a acestui film în care Ant-Man să se micşoreze atât de tare, încât universul să devină o gaură neagră imensă. Chiar mi-ar plăcea să îi văd pe gardienii ga­laxiei încercând să scoată lumea dintr-o pagubă ca aceasta. Dar aici nu este vorba de următoarea mi­siu­ne de salvare a lumii produsă de Marvel, ci de aceasta. În ea este vorba de Ant-Man. Evident. Ce este mai puţin evident este că oricine poate să fie Ant-Man; sau mai bine spus, oricine poartă costumul care îi dă abilitatea de a se micşora, până chiar şi la un nivel subatomic. Dar aici, Ant-Man este Scott Lang (jucat de Paul Rudd), un tip care tocmai a ieşit din închisoare, unde a stat pentru că a jefuit un loc care era cunoscut pentru securitatea sa atentă. Mai departe apare Hank Pym, jucat de Michael Douglas, care îi oferă o şansă la izbăvire acestui hoţ. Hank Pym este un om de ştiinţă care a inventat costumul menţionat mai sus, şi doreşte ca Scott să îl jefuiască pe un tip care a făcut un costum identic şi intenţionează să îl folosească în scopuri negative. Da, într-un fel e vorba despre Ant-Man furând de la un alt Ant-Man - şi este genial. Un lucru care mi-a plăcut foarte mult este că filmul este foarte amuzant, dar nu este amu­zant în stilul Avengers, ci mai mult în cel Guardians of the Galaxy. Aici mă refer la faptul că glumele nu apar mereu şi de la oricine, ci doar în momentele relaxate, şi doar de la anumite persoane. Am râs la Ant-Man mai mult decât la unele co­me­dii, iar tot acest amuzament este îm­pletit cu un strat de dramă şi ac­ţiune superbă, şi faptul că acest supererou îşi poate schimba dimen­siunile oricând face din scenele de acţiune ceva original şi interesant. Sunt momente în care nici nu îl poţi vedea pe Ant-Man, dar ştii că e acolo. Sunt momente când vedem lu­mea prin ochii săi şi ai furnicilor, şi chiar dacă nu ştim exact pe cine atacă, ştim că o face, şi arată fas­cinant. La acest lucru se adaugă faptul că de fiecare dată când îşi foloseşte puterea, el ajunge într-un alt univers, tranziţie care a fost fă­cută foarte bine de regizorul Peyton Reed şi însufleţită de prestaţia ac­torului Paul Rudd. Atât când era normal, cât şi când era mic, Ant-Man avea aceeaşi ţintă, diferiţi fiind doar aliaţii lui (în primul caz fiind prietenii lui, iar în al doilea, furni­cile), perspectiva lui şi metodele în care atacă, care au fost chiar im­pre­sionante în unele momente. De ase­menea, atunci când era mic, univer­sul său era unul generat de com­pu­ter, şi folosirea efectelor vizuale a fost cu adevărat spectaculoasă. Nu doar felul în care au fost construite şi animate unele lucruri, dar şi fe­lul în care actorii au interacţionat cu ceva ce a fost inexistent pe platouri, dar existent pe ecran m-a surprins plăcut. Deci, filmul Ant-Man oferă una dintre cele mai bune poveşti Marvel, şi, cu si­gu­ranţă, una spusă într-un mod su­perb, reuşind să transmită emoţii noi prin intermediul unor metode vechi şi să extindă orizonturile unei companii care a construit un univers ce pare să fie din ce în ce mai interesant şi captivant. Ah da, dacă vă hotărâţi să vizionaţi filmul, să nu vă grăbiţi, pentru că are două scene după acreditări.

S-au scurs 30 de ani de când Octavian Cotescu a plecat să-L delecteze pe Dumnezeu

de Silviu Ghering şi Gabriela Niculescu

22 august este zi cu cruce mare și neagră în calendarul teatrului românesc. În urmă cu 30 de ani, în 1985, la 22 august plecau într-un turneu fără întoarcere Costel din bijuteria de umor tv „Tanţa şi Costel” a lui Ion Băieşu (1962); ipocritul doctor Bunu din drama „Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte”, regizată de Sergiu Nicolaescu (1972); suavul cabotin Eugen din supercomedia „Operațiunea Monstrul” (ce regal actoricesc, alături de alți doi monștri sacri ai scenei românești, Tomiță Caragiu și Marinuș Moraru!), regia Manole Marcus (1976); antologicul Caţavencu din memorabila „Scrisoare pierdută” regizată de Liviu Ciulei pe scena de la „Bulandra” (1976); Zaharia Herdelea din ecranizarea după Liviu Rebreanu „Ion: Blestemul pământului, blestemul iubirii” (1980, Mircea Mureşan); Ion Pomponescu din călinescianul „Bietul Ioanide” (1980, Dan Piţa); complexul Marcelloni din „Saltimbancii” (1981) şi „Un saltimbanc la Polul Nord” (1983), ecranizarea Elisabetei Bostan după „Fram, ursul polar” de Cezar Petrescu; naivul jupân Dumitrache din piesa montată la TVR de Sorana Coroamă-Stanca (1982). Plus alte câteva sute de personaje din imensa paletă a inepuizabilei imaginații culturale mondiale, de o diversitate ca de la cer la pământ. Au murit toate atunci, la 22 august 1985, odată cu cel care le-a dat viață, unicul, inconfundabilul OCTAVIAN COTESCU.

Johann Wolfgang Goethe „Furtună şi imbold” pentru „Mai multă lumină!“

de Silviu Ghering

La 28 august 1749, la Frankfurt am Main, Catharina Elisabeth Textor îi dăruia soțului său Johann Kaspar Goethe, înalt funcționar de stat, un fiu pe care l-au numit Johann Wolfgang Goethe. De mic acesta a primit o educație aleasă, a studiat desenul, muzica (pianul și violoncelul), scrima, călărie, literatura germană și universală, limbi străine vechi și moderne (greaca veche, latina, ebraica, italiana, franceza și engleza). A început de timpuriu să iubească literatura, pe care o putea găsi în vasta bibliotecă de peste 2.000 de volume a tatălui său. Era fascinat de teatru pentru că în casa părintească anual se pregătea și se prezenta un mare spectacol de teatru de păpuși. În ciuda pornirilor sufletești, face studii juridice la Leipzig și Strasbourg, iar la sfârșitul lunii august 1771 primește la Frankfurt licența de avocat. Primul său proces a fost și ultimul: vulcanic din fire, a fost aspru certat și consistent amendat de judecător, și-a pierdut dorința de a mai profesa și cariera sa de avocat s-a încheiat în fașă. „Fără prejudecăți, se purta cum îi plăcea, fără să-l intereseze părerea celor din jur. Ura orice constrângere și poseda o închipuire plină de viață nemaipomenită” (Schiller). Revolta împotriva dogmelor morale ale societății a consemnat consacrarea sa ca reprezentant de frunte al mișcări literare „Sturm und Drang”. „Furtună și imbold”. Asta spune totul despre vasta operă pe care a dăruit-o patrimoniului literar universal. Capodopera Faust a fost apogeul. Dar, mai puțin știut, Goethe a avut contribuții remarcabile într-o impresionantă varietate de domenii: botanică, geologie, chimie, optică. Viața sentimentală a fost la fel de bogată ca și opera literară și științifică. A iubit mult și multe. Dar o singură soție, Christiane Vulpius, o fată cu multă școală, dintr-o familie de academician sărăcit. Au avut cinci copii, dintre care a trecut de primele luni doar unul. I-a supraviețuit și acestuia un an! A murit de pneumonie la 22 martie 1832. Ultimele sale cuvinte au fost „Mehr Licht!”. „Mai multă lumină!”. Obsesia vieții sale neobosite.

România frumoasă

de Silviu Ghering

Dincolo de propaganda turistică, mai mult sau mai puțin eficientă, România este o minune! O taină... Iar împreună vom descoperi bucuria de a respira aerul tare și curat al bogățiilor și frumuseților uitate ale acestui pământ magic, ţara noastră.

Mario Sorin Vasilescu, „doctorul fără de arginţi“

de Raluca Grințescu

Mario Sorin Vasilescu a fost trestia care nu s-a rupt niciodată în toate încercările prin care a trecut, fie ele personale sau cele ale României. Domnul tocmai a cules această trestie pentru a împodobi o jerbă a cerului.

„Prinţişorul“ care urina pe stridii şi favoritul nostalgicilor comunişti: Nicu Ceausescu

de Iulian D. Moleianu

La 1 septembrie 1951, s-a născut Nicu Ceauşescu, fiul familiei dictatoriale care a marcat destinul României din 1965 până în 1989. Despre Nicu, poreclit „Prinţişorul”, s-au spus multe, adevărate şi mai ales neadevărate. Unii au văzut în el soluţia perfectă pentru a-l înlocui pe tatăl său, alţii au scos în evidenţă doar latura sa boemă, presărată cu excese bahice şi cu legende referitoare la balerine aruncate peste balcon. Nicu rămâne un subiect la zi, chiar şi după moartea sa, care a survenit în 1996.

Claude Debussy Geniul cu viaţă turbulentă

de Silviu Ghering

Povestea lui Claude Debussy începe la 22 august 1862, în Saint-Germain-en-Laye, Île-de-France, într-o familie de burghezi, în care era cel mai mare dintre cei cinci copii. La 7 ani ia lecții de pian cu un profesor italian. Talentul său devine evident și, la doar 10 ani, începe Conservatorul în Paris. În această perioadă se apucă să și compună. Fire necomunicativă, a fost un student rebel, improvizând tot timpul. Extrem de talentat, dar mereu nonconformist, experimental și conflictual. Căuta tot timpul ceva nou, ceva nemaiîntâlnit, nemaiauzit până atunci. Lucrările sale muzicale, alături de cele ale lui Maurice Ravel, au dat naştere unui nou curent, impresionismul muzical, care marchează desprinderea artei moderne de academismul tradiţional. Este considerat nu numai cel mai mare compozitor francez al tuturor timpurilor, ci și revoluționarul care a jalonat noua muzică a secolului al XX-lea. Compozițiile reflectau întâmplările şi faptele din viaţa sa tumultuoasă. Chiar turbulentă! A avut foarte multe relaţii sentimentale. În 1899, s-a căsătorit cu manechinul Lilly Texier, după ce a ameninţat-o că se sinucide dacă nu-i acceptă cererea! La scurt timp însă, a început să fie enervat de limitările ei intelectuale şi de ignoranţa muzicală. În 1904, a făcut cunoştinţă cu Emma Bardac, soţia bancherului Sigismond Bardac. Spre deosebire de Lilly, Emma era sofisticată, strălucitoare în conversaţie şi o bună cântăreaţă. S-au îndrăgostit nebunește unul de celălalt. Debussy s-a separat de Lilly, care a încercat să se sinucidă cu un foc de revolver. A urmat un mare scandal public, ce l-a îndepărtat pe Debussy de mulţi dintre prieteni, iar Emma a fost renegată de propria familie. S-au căsătorit în 1908, după ce, în 1905, li se născuse o fiică, singurul copil al compozitorului, Claude-Emma. Diagnosticat cu cancer de colon în 1909, Debussy a murit pe 25 martie 1918, în timp ce Parisul era bombardat de nemți. A fost înmormântat în micul cimitir Passy din Paris, după dorinţa sa, „printre copaci şi păsări”.

România frumoasă

de Silviu Ghering

Dincolo de propaganda turistică, mai mult sau mai puțin eficientă, România este o minune! O taină... Iar împreună vom descoperi bucuria de a respira aerul tare și curat al bogățiilor și frumuseților uitate ale acestui pământ magic, ţara noastră.

Formă şi Respiraţie (3)

de Mario Sorin Vasilescu

Iată-ne ajunşi la finele miniserialului dedicat relaţiei dintre formă și respiraţie, mai bine zis dintre ceea ce văd ochii noştri și cum răspunde respirul la acest act, fie el desenat în revista aceasta, fie reluat cu ochii minții sau ieşind și privind ceea ce vă oferă peisajul din jurul vostru.