Main menu

header

La taifas cu... Răzbunătorii mileniului 3

Cel mai mare succes de casă al tuturor timpurilor. Nici nu-i de mirare cât timp sunt la un loc toate personajele din benzile desenate, supereroi unul și unul și s-a anunțat, cu surle și trâmbițe, că va fi ultimul episod: Endgame. Deși sunt tentată să nu-i cred, dar probabil că vor mai lăsa o pauză. După modelul „Urzeala tronurilor”, îți trebuie o bună memorie ca să știi exact care cu care, de multe ori actorii semănând între ei, cum ar fi Chris Evans: Captain America, care-i cam la fel cu al nostru Sebastian Stan alde Bucky Barnes/Winter Soldier. Sigur, cel mai cunoscut rămâne Tony Stark aka Robert Downey Jr., de care se îndrăgostesc ușor fetele oricât de tinere ar fi. Acest personaj are dublă personalitate, pentru că tot el este și Omul de Oțel, chiar dacă în engleză este Iron Man, adică de fier... Văduva neagră este Scarlett Johansson, despre care ne-au avertizat încă din episodul trecut că o s-o întâlnim cât de curând. Chris Hemsworth rămâne Thor, băiatul cu lațe și ciocan, ușor ridicol și cu un maiou de manelist. Omul-furnică pare cel mai atașant, Paul Rudd. Cel mai simpatic este ratonul Rockett căruia îi dă glas Bradley Cooper și o face cu mai mult talent decât în „S-a născut o stea”. Doctor Strange este Benedict Cumberbatch, mai puțin cuceritor ca în „Hamlet” la teatru ori în „Sherlock Holmes” în serial.

Read more: La taifas cu... Răzbunătorii mileniului 3

La taifas cu... Arctic

Un film în două personaje, dintre care, de fapt, unul singur contează și care este interpretat de cel care ni s-a părut atât de înfricoșător în serialul „Hannibal”: Mads Mikkelsen, danezul senzațional în „The Hunt”/„Vânătoarea” din 2012, cu care a ajuns până la Oscaruri, dar și din „Royal Affair” și greu de ignorat în „Casino Royal”, ori în „Doctor Strange”. Acum pare a fi atât de singur în lupta lui cu ghețurile, unde a rămas prizonier după un accident de avion și care își asumă răspunderea salvării unei tinere total neajutorate la limita dintre viață și moarte, încât empatizezi din prima clipă cu el. Actorul, inițial gimnast și dansator, a făcut o strălucită carieră, iar în această peliculă regizată de brazilianul Joe Penna, muzician de felul lui, dă adevărata măsură a harului său. Scenariul te duce cu gândul la românescul „Dragoste 1: Câine” al lui Florin Șerban, Valeriu Andriuță fiind foarte asemănător ca stil de joc al solitarului din pădure, de astă dată. Povestea din „Arctic” se întâmplă în Islanda și, la un moment dat, este și o întâlnire, deloc prietenoasă, cu un urs alb, polar, opusul lui Fram al nostru. Momentele sunt dramatice, disperarea atinge cote maxime și elicopterul pare a fi unica salvare. Cel mai impresionant moment, care apare și în teaser și în trailer, este înscrisul SOS-ului pe zăpadă. Muzica și sunetele au un rol aparte, surprinzător de sofisticat. Jos pălăria pentru acest debutant, care și-a câștigat echipa și publicul. Iar pentru privitor o lecție de supraviețuire, pentru că nu se știe niciodată dacă nu ți se poate întâmpla și ție, spectatorule!

Read more: La taifas cu... Arctic

La taifas cu... AFTER

Deși este un film clar dedicat celor care pleacă la facultate, dintr-un oraș mai mic într-unul mai mare, sau în cazul nostru din România spre Occidentul european sau dincolo de Ocean, subiectul pare să rezoneze mai degrabă cu părinții, în special cu mamele, îngrijorate pentru schimbarea de viață a copiilor, pentru ele tot copii rămân, singurătatea care-i așteaptă pe cei de acasă și necunoscuta de ambele părți. În cazul dat, Tessa (interpretată de Josephine Langford, în realitate o australiancă de 21 de ani, care este abia la al doilea rol) e studioasă, fată cuminte, cu un iubit lăsat la vatră și neinteresată, inițial, de viața tumultuoasă din cămin, de colega de cameră gay, de droguri și de petreceri deocheate. Ea îl va întâlni pe Hardin Scott (jucat de Hero Fiennes Tiffin, nepotul lui Ralph și al lui Joseph, fiul surorii lor, Marta, prin urmare englez sută la sută, în plus cuceritor și ușor straniu, că-i în neam!!).

Read more: La taifas cu... AFTER

La taifas cu... Mumbaiul

Scenariul pornește de la o întâmplare adevărată, și anume un atac terorist asupra mai multor obiective din orașul Mumbay, fostul Bombay, cu precădere la un hotel extrem de elegant, unde atitudinea personalului s-a dovedit a fi de un altruism absolut. Dacă noi spunem: „Clientul nostru, stăpânul nostru”, indienii spun: „Clientul nostru, Dumnezeul nostru” și sunt gata să-și riște viața pentru a-i ocroti pe turiști. În rolul principal o cunoștință mai veche pentru cinefili, Dev Patel, pe care îl știm din „Vagabondul milionar”, dar și din „Lion” și din alte două filme despre alt hotel „Marigold”, (care de altfel înseamnă Gălbenea) și unde le dădea replica unor staruri incontestabile ca Dame Judi Dench și Dame Maggie Smith, Bill Mighy sau Tom Wilkinson. În realitate lucrurile s-au întâmplat acum vreo zece ani, la Taj Mahal Palace Hotel (care seamănă amețitor cu „Grand Budapest Hotel” din filmul cu același nume al lui Wes Anderson), au fost nenumărate victime și poliția locală s-a dovedit total nepregătită pentru o asemenea situație.

Read more: La taifas cu... Mumbaiul

La taifas cu... familiile mixte

Toată lumea întreabă un singur lucru: E, oare, mai reușit acest nou episod ca precedentul? Respectiv cel din 2014? Ingeniozitatea regizorului, care de altfel a fost și prin România, Phillipe de Chauveron, este că a reușit să facă un film la fel de amuzant, dulce-amar, ca și primul și fără să plictisească și să antreneze toate generațiile de spectatori. Cum? A păstrat cele patru cupluri inițiale, și mai exact cei patru gineri, unul arab, unul evreu, unul chinez și unul african, dar catolic, la care a adăugat-o pe sora acestuia din urmă, știut fiind că tatăl lor era cel mai dificil și mai conservator, pregătindu-i o căsătorie cu mare fast, singurul lucru pe care nu-l știa viitorul socru este că nu va avea un ginere, ci tot o noră și pentru fata lui. Christian Clavier, un fel de șef de trib, de familie tipic franțuzească, teoretic, dă impresia că e puțin mai echilibrat, ba chiar se apucă să-și scrie memoriile sau un roman, nu e foarte clar, doar că nevasta lui are grijă să-i spună, mai în glumă, mai în serios, Micul Balzac. În plus, mai apare și un refugiat, așa încât perechile mixte ajung să-și dorească să emigreze din Franța. Cel mai nostim e tot ciocolatiul, care vrea în India că la Bollywood se fac de două ori mai multe filme ca la Hollywood și genul lui nu prea se găsește la casting. Socrii, însă, se panichează, în special soacra, că nu-și vor mai vedea nepoții și începe o întreagă pledoarie pro-Hexagon. Prin urmare, ți se face brusc poftă să călătorești în țara tuturor posibilităților europene și să depășești cu ușurință ideile preconcepute.

Read more: La taifas cu... familiile mixte

La taifas cu... Sânge rece

O răzbunare în Nordul înghețat, chiar dacă e un remake după un film norvegian din 2014, atâta vreme cât îl are în rolul principal pe Liam Neeson, sigur va stârni interes, chiar dacă nici cealaltă vedetă, Stellan Skarsgard, nu-i de lepădat. Hans Petter Moland este regizorul ambelor versiuni, în prima avându-l în distribuție și pe cel care ne-a părăsit, în plină Berlinală, strălucitul elvețian Bruno Ganz. În mod surprinzător, deși este vorba despre un tată disperat, care-și face singur dreptate, după ce fiul său moare în circumstanțe foarte dubioase, există și multe scene pline de umor, tocmai ca să contrabalanseze intensitatea acestei urmăriri din ambele direcții, inclusiv cea a nelegiuiților, care sunt convinși că-i pot veni de hac curajosului civil, ales între altele cetățean de onoare în urbea sa.

Read more: La taifas cu... Sânge rece

La taifas cu... Bărbaţii

Trailerul e înșelător. Pare un film de o vulgaritate fără margini, ori e valabil doar vreo 20%. O femeie de carieră de succes (interpretată de Taraji P. Henson, pe care o știm și din serialul „Empire” și mai ales din oscarizabilul „Hidden Figures”) are un asistent gay (texanul Josh Brener, care a studiat la Harvard), dar foarte priceput, și speră să fie avansată, ceea ce firește nu se întâmplă, deși ar fi fost extrem de îndreptățită. Deprimată din cale afară, se întâlnește cu prietenul său, care, ca să facă seara mai picantă, invită un medium, adică o ghicitoare, care-i dă personajului nostru o licoare puțin diferită de cea din „Asterix”, un cocteil de plante dubioase, care va avea ca efect secundar faptul că de acum înainte va auzi gândurile exclusiv ale bărbaților (exact viceversa în raport cu varianta „Ce-și doresc femeile” cu Mel Gibson, din anul 2000). Dacă pe unii ne îngrozește ideea că s-ar putea întâmpla așa ceva într-o bună zi, pe alții îi tentează, ca armă imbatabilă! Urmează o cascadă de scene nostime, o parte poate puțin cam nelalocul lor, dar ce să-i faci, acesta este gustul publicului. În schimb, specialista în tarot este absolut mortală și cred că pentru o vreme lumea se va vindeca de apelatul la așa ceva. Și atenție pentru fani, o mașină trăsnet! Și un tată de sportiv greu de suportat și mare cartofor! Surpriză, marele sportiv Shaquille O’Neal într-o cameeo, adică apare cam trei secunde. Puștiul Ben (Auston Jon Moore) e absolut adorabil în naivitatea sa fără margini. Scenariul se vrea și un curs, pe repede-înainte, despre cum poate reuși o reprezentantă a sexului slab într-o lume majoritar a sexului tare.

Read more: La taifas cu... Bărbaţii

La taifas cu... Vicele

Câteva decenii din istoria politică a Americii au fost transformate într-un scenariu extrem de bine structurat, cu o doză clară de ironie, dar și de antipatie față de cel care a fost multă vreme al doilea om în stat, după președintele SUA (indiferent care ar fi fost alesul). Este vorba despre Dick Cheney, la pachet firește cu umbra sa, nelipsita soție și sfătuitoare, susținătoare și uneori chiar un critic acerb: Lynne. Cei doi sunt interpretați magistral de Christian Bale și Amy Adams, ambii nominalizați la Oscar anul acesta, ca de altfel și filmul poate cel mai îndreptățit, dintre toate, având în vedere că a luat doar o statuetă pentru machiaj și coafuri. Să nu fi înțeles membrii Academiei Americane de Film cât de complexă este această radiografie a culiselor puterii, care, de fapt privește întreaga planetă? Adam McKay, regizorul, a făcut un casting strălucit între altele, Steve Carell îl interpretează pe temutul Donald Rumsfeld, iar Sam Rockwell pe George W. Bush (și Sam a fost nominalizat, din nou, pentru rol secundar, după ce anul trecut a luat Oscarul, pentru polițistul pe care toată lumea l-a urât, din „Trei panouri în afara orașului Ebbing, Missouri” („Three Billboards Outside Ebbing, Missouri”) . În plus s-au folosit și multe materiale de arhivă și vreme de 2 ore și 12 minute nu te plictisești nicio clipă, ci trepidezi de curiozitate și de indignare. Uitatul pe gaura cheii este, la cinema, fascinant și înfricoșător, iar compromisurile nu au limită, mai ales când cineva își dorește să facă o strălucită carieră, care presupune o putere nemărginită. Şi mai descoperim ceva, și în cazul lui Chaney, ne aflăm în categoria pe care o definea cândva o carte celebră și, ulterior, un documentar: „Acești bolnavi care ne conduc”.

Read more: La taifas cu... Vicele

La taifas cu... Green book

În sfârșit un vot ideal, pentru un film genial, chiar dacă nu era inițial printre cele care păreau să aibă cele mai mari șanse, respectiv „Roma” lui Alfonso Cuaron, marea lovitură a Netflix-ului, sau „Bohemian Rhapsody”, o nostalgie splendid redată, un omagiu tulburător, adus lui Freddie Mercury. „Green Book: O prietenie pe viață” e din categoria acelor pelicule pe care nu le uiți de la un an la altul, care deja intră în categoria celor legendare, care se petrece într-o Americă a anilor ’60, în care, știm bine deja, din „Ghici cine vine la cină”, care sunt relațiile dintre albi și afro-americani.

Read more: La taifas cu... Green book

La taifas cu... Serenity

Regizorul Steven Knight, care e și scenarist, de felul său, a conceput un film extrem de inteligent și premiat, în 2007: „Estern Promises”. Acum a luat un cuplu deja îndrăgit și care a făcut furori în „Interstelar”-ul lui Nolan, respectiv Anne Hathaway și Matthew McConaughey, și ne-a purtat pe o insulă, unde pare că nimic nu-i mai important decât să pescuiești, de pe vasul Serenity, mai ceva ca în „Moby Dick”, de data aceasta un pește ton, imens, și care are și un nume: Justice. Solitarul și cam bețivul căpitan de vas se trezește cu fosta sa soție, care îi propune să-l lichideze pe actualul și foarte violentul bărbat și tată vitreg al lui Patrick, rolul brutei fiindu-i încredințat lui Jason Clarke, pe care-l știm din „Zero Dark Thirthy”, din „Everest” sau din „First Man”. Mulți s-au grăbit să desființeze acest scenariu, care este cu mult mai rafinat decât pare, la prima vedere, iar răsturnarea de situație, din final, pune pe gânduri și înduioșează până la lacrimi. Ba chiar aș spune că psihic chiar destabilizează puțin, dacă tratezi așa totul, la prima mână. Granița dintre real și ireal e mult mai fragilă decât am putea crede și pentru a da mai multă intensitate poveștii sunt și câteva scene extrem de fierbinți, între Matthew și Diane Lane, care pe deasupra mai are și o pisică… neagră. Evident că există și un personaj de culoare, american-beninezul Dijmon Hounsou, pe care abia l-am văzut în „Aquaman”. Totul e filmat pe paradisiaca insulă Mauritius. Iar legătura dintre tatăl vitreg și fiul său (jucat de Rafael Sayegh) este una dintre cele mai tulburătoare.

Read more: La taifas cu... Serenity

La taifas cu... Papillon

Mulți s-au întrebat de ce a fost nevoie de un remake atâta vreme cât varianta din 1973 cu Steve McQueen și Dustin Hoffman era de mult un film cult. Papillon după cum știm a existat de-adevăratelea, a fost un pușcăriaș francez acuzat pe nedrept de uciderea unui proxenet din Paris. Descoperim închisoarea din Guyana franceză, Insula Diavolului, niște directori de pușcărie absolut diabolici și o dorință nesecată de evadare, pe care la prima variantă, văzută la Cinematecă înainte de ’89, o suprapuneam cu propriul nostru destin, din care încercam să fugim, sub o formă sau alta. În versiunea 2017, Henri „Papillon” (pentru că avea tatuat un fluture pe piept) Charrière este întruchipat de Charlie Hunnam, pe care îl știm din „Legenda Regelui Arthur”, iar colegul său de celulă (parțial, pentru că stă mulți ani și la carceră, izolat total) este Rami Malek pe care deja îl știm, prea bine, din „Bohemian Rhapsody” multipremiat, jucându-l acolo pe Freddie Mercury. Personajul real ajunge la zdup în anii ’30, unde rămâne până în 1945, iar romanul vieții sale este publicat în 1969 și mulți au spus că poveștile sunt de fapt o compilație a mai multor deținuți, dar, per total, valoarea scrierii este incontestabilă. După anii de detenție eroul nostru se stabilește în Venezuela și moare la 66 de ani, în urma unui cancer. Abilitatea regizorului danez, Michael Noer, este să nu ne plictisim nici măcar o clipă și să ne dorim, din tot sufletul, să le iasă încercarea nebunească. Atmosfera este recreată cu multă dibăcie și nu poți să nu te gândești la cumplitele torturi din închisorile comuniste. Oare când se va face un film, de anvergură mondială, despre dramele de după gratii, din România?

Read more: La taifas cu... Papillon