de Carmen Ciripoiu
Scormonind în cufărul cu amintiri, descoperim că, în vremurile de altădată, atât sărbătoarea de Florii, cât şi Paştele erau serbate cu evlavie şi fast, mărturie stând însemnările cronicarilor, dar şi cele ale călătorilor străini, care au petrecut momente unice pe pământul românesc.
Istoria spune că...
Paştele s-ar fi sărbătorit încă din Antichitate. Mai târziu, de frica persecuţiei, creştinii îl sărbătoreau pe Domnul pe ascuns, în locuri izolate, grote sau cimitire. Abia după ce Biserica a fost acceptată drept cult legal în perioada Imperiului Roman, ceremoniile au început să fie din ce în ce mai fastuoase. În perioada pascală exista obiceiul să fie botezaţi noii adepţi ai credinţei creştine, care treceau însă prin lungi perioade de pregătire spirituală şi post. Aceştia erau îmbrăcaţi cu haine albe şi botezaţi în numele Sfintei Treimi, apoi împărtăşiţi cu Trupul şi cu Sângele Domnului şi ulterior invitaţi să participe la mesele festive. Potrivit istoricilor, de Paşte nu se făcea nicio diferenţă între bogaţi şi săraci, aceştia stând la aceeaşi masă şi servind aceleaşi bucate. În perioada Evului Mediu, Paştele a devenit cea mai importantă sărbătoare a creştinilor şi, drept urmare, fastul a luat amploare, fiind introduse noi obiceiuri, cum ar fi cel al binecuvântării focului şi lumânării, înainte ca Lumina Sfântă să fie dată credincioşilor. Potrivit istoricilor, în acea perioadă, bogaţii şi săracii nu mai petreceau împreună, iar vasalii trebuiau să ofere stăpânilor diferite cadouri, de cele mai multe ori miei, miere, pâine, ouă sau brânzeturi, produse alimentare ce erau puse pe mesele festive ale celor bogaţi. Odată cu secolul al XVI-lea, şi nobilii au început să le poarte de grijă supuşilor. De cele mai multe ori, aceştia le ofereau câte un miel acestora, luat chiar din turmele personale. În prima zi de Paşte, nimeni nu pleca de acasă, participând la sfânta masă. Potrivit tradiţiei, nu lipseau niciodată pâinea albă, mielul, ouăle roşii şi pasca. Dacă săracii nu aveau aceste produse, le erau oferite de stăpâni. A doua zi de Paşte era dedicată petrecerilor, când oamenii veneau cu bucatele de acasă şi le aşezau în mijlocul satului. Nobilii participau la sărbătoare, dar, după ce plăteau lăutarii, se retrăgeau în caselor lor mult prea luxoase, unde participau la alte sindrofii, ce ţineau până dimineaţa. Secolul al XVII-lea a adus cu sine o nouă serie de obiceiuri. Cei care nu puteau participa la slujbe, din diverse motive, primeau întotdeauna de la preot vin şi pâine. Aşa a apărut paştele, pâinea tăiată în bucăţele, udată cu vin binecuvântat. Aceasta urma să fie consumată cele trei zile de Paşte, înainte de masă de toţi membrii familiei, în timp ce erau rostite cuvintele Hristos a înviat! şi Adevărat a înviat!
Ceremonia servirii cafelei
Perioada domnitorilor a adus cu sine multă solemnitate în ceea ce priveşte sărbătorirea aşa cum se cuvine a Paştelui. Astfel, arată vechii cronicari, în ziua de Luni, Marţi şi Miercurea Mare, domnitorul participa seară de seară la slujbă, iar la sfârşitul Sfântului Maslu (procesiune ce avea loc în ziua de Miercuri), exista obiceiul ca vistiernicul domnesc să dea mitropolitului patru galbeni, arhiereilor, doi galbeni, iar preoţilor, câte un galben. Apoi urma ca fiecare boier să îi ceară iertare voievodului dacă în cursul anului l-a supărat cu ceva. Joia Mare era momentul când însuşi domnitorul îşi cerea iertare, de data asta de la toţi cei aflaţi în biserică, nu înainte de a săruta icoanele. De asemenea, în Joia Mare, boierii aveau obiceiul să se împărtăşească. O ceremonie deosebită o reprezenta în această zi cea a cafelei. Licoarea neagră se consuma doar alături de un lichior servit de marele cupar pentru domnitor urmând beizadelele şi ulterior ceilalţi. Potrivit vechilor cronicari, la curtea lui Constantin Brâncoveanu, de mari sărbători ca Paştele sau Sfântul Vasile, la final de ospăţ se aducea o plăcintă uriaşă în care erau puşi nu mai puţin de 50 de galbeni împreună cu răvaşe care de care mai amuzante. Farfuriile de pe mese nu se strângeau pe toată perioada sărbătorii decât atunci când erau schimbate felurile de mâncare. Un obicei cu o însemnătate aparte era cel numit Spălarea picioarelor, aidoma lui Iisus Hristos, care a făcut acelaşi lucru cu ucenicii săi. La ritual participau atât domnitorul şi boierii săi, cât şi doamna sa, însoţită de jupânese. Momentul avea loc în curtea Palatului Domnesc, iar cel care îndeplinea ritualul era însuşi mitropolitul vremii respective. Acesta spăla pe rând picioarele a 12 preoţi aleşi, ajutat de un burete şi un prosop, alături găsindu-se ibrice din argint. La sfârşit, mitropolitul se îmbrăca în veşminte arhiereşti alese cu grijă înainte de începerea spălării picioarelor, înmuind degetele în apă şi făcând semnul crucii. Când ritualul lua sfârşit, cel care ţinuse locul Iudei primea zece lei şi un postav.
Feţe de masă din in şi tipsii din argint
În perioada anului 1882, domnitorul însuşi participa la slujba din Vinerea Mare, iar ocolirea bisericii se făcea, de asemenea, după un anumit ritual. Primele persoane care ieşeau din biserică erau sfinţii părinţi, urmaţi de prefectul Poliţiei, adjutanţii regali, mareşalul Curţii, clerul cu Sfântul Epitaf, apoi domnitorul împreună cu mitropolitul. În ceea ce priveşte ospăţul din ziua de Paşte, cronicarii amintesc de mâncărurile îmbelşugate preparate după bucătăria franceză, nemţească şi italiană. Erau folosite feţe de masă din pânză de in, ţesută foarte fin, tipsii din argint, cositor şi aramă, veselă din argint şi sfeşnice cu flori de rubine şi smaralde. Vinul, atât licoarea autohtonă, cât şi adusă din Apus, curgea din belşug şi era turnat fără încetare în pahare. Masa la care urma să stea domnitorul era pusă sub un baldachin, iar de o parte şi de alta erau aşezate alte mese, unde stăteau boierii şi clerul. Ospăţul începea după ce mitropolitul binecuvânta toate bucatele. Dacă domnitorul ţinea la cineva, exista obiceiul să îi trimită farfurii cu mâncare, nu înainte de a închina un pahar cu vin în cinstea doamnei sale. Când masa lua sfârşit, poruncea să fie date cadouri atât boierilor săi, cât şi celorlalţi oaspeţi. Cronicarii spun că în timpul domniei lui Ştefan Cantacuzino, domnitorul însuşi împărţea darurile boierilor săi cu zece zile înainte de Paşte, pentru a avea timp să cumpere familiei îmbrăcăminte nouă. La rândul său, doamna trimitea profesorilor fiilor săi o cămaşă lungă de noapte, cusută cu flori de mătase, şi o basma de modă turcească, lucrată cu flori de aur. Dacă profesorii erau merituoşi, doamna punea în basma o cantitate consistentă de aur.
Oamenii obişnuiţi plecau spre case dimineaţa
Un călător turc care a străbătut Bucureştiul în secolul al XVII-lea a amintit, într-una dintre cărţile sale, măiestria cu care gospodinele încondeiau ouă, fiind fascinat de culori şi de chenarele întortocheate folosite. În Sâmbăta Mare, oamenii de rând se îmbrăcau cu haine noi şi plecau să participe la slujba de Înviere, de unde se întorceau abia dimineaţa.
Iertarea osândiţilor
De Sărbătorile Pascale, domnitorul avea obiceiul să ierte anumite pedepse date celor osândiţi. Când mitropolitul spunea rugăciunea „Tatăl nostru” şi ajungea la propoziţia „Şi ne iartă nouă greşalele noastre” se oprea. Venea momentul când logofătul curţii citea numele celor care urmau a fi iertaţi. Obiceiul s-a păstrat multă vreme.