Main menu

header

18 05 1de Andrei Dicu

- Religiile lumii, între mistică, istorie şi analiză sociologică

Credinţele religioase ale evreilor şi arabilor par să stea la baza unui conflict care continuă de mii de ani. Dincolo însă de factorii politici şi socialo-economici care întreţin deschisă Cutia Pandorei, vom observa că, din punct de vedere strict religios şi dogmatic, între cele două tipuri de credincioşi nu există motive reale de vrajbă.

 

Dumnezeu, Cabala şi apropierea de creştinism

Cunoscut şi sub numele de religie mozaică (după principalul profet, Moise), iudaismul este religia poporului evreu. Preceptele sale au stat la baza religiilor monoteiste creştinism şi islam, iar termenul de „iudaism” îşi are originea în numele regatului Iuda, ţara tribului Iuda, format din descendenţii celui de-al patrulea fiu al patriarhului Iacob (secolul al XVIII-lea, finele secolului al XVII-lea î.Hr.), cu capitala la Ierusalim, lăcaşul Marelui Templu.

Istoria iudaismului este împărţită în trei perioade, cea a Templului din Ierusalim, perioada talmudică şi perioada rabinică, din secolul al VI-lea până în prezent. Iudaismul ortodox contemporan s-a format pe baza mişcării fariseilor (pirushim), din perioada Macabeilor (secolul al II-lea î.Hr.). El nu are o instituţie sau o personalitate acceptată universal, care ar avea autoritatea dreptului, învăţăturii sau puterii. Sursele iudaismului contemporan sunt Tanahul (Tora scrisă) şi Talmudul (Tora orală). „Halaha” reglementează aspectele vieţii evreilor, care nu sunt reflectate în codurile penale sau civile din sistemul secular. Întrebat pe parcursul unui documentar realizat de BBC dacă evreii au fost monoteişti, prof. dr. Herbert Niehr, de la Universitatea din Tübingen, declara că „evreii au fost politeişti din secolul al X-lea î.e.n. până cel puţin în anul 586, după care lucrurile au început să se schimbe foarte lent, evreii fiind covârşitor monoteişti începând cu perioada Macabeilor”. Principiile credinţei sunt Dumnezeu şi providenţa, Creaţia, Gândirea cabalistică (mistica evreiască), Miracolele, Esenţa Torei (în liturghia evreiască, Dumnezeu este regele universului şi părintele milostiv care acceptă întoarcerea fiilor săi care se pocăiesc), Omul (creat la finele operei divine), Viaţa de apoi şi Învierea morţilor, ultimele două caracteristici apropiind clar iudaismul de creştinism. Cabala este o tradiţie născută acum 5.770 de ani. Termenul derivă de la cuvântul ebraic „kabbalah”, care înseamnă primire, receptare. În Cabala, sinele este chiar Dumnezeu manifestat în om şi are un corespondent în inima spirituală. Trezirea punctului din inimă şi desăvârşirea sa reprezintă scopul existenţei, pe calea spirituală, a Cabalei.

Derivatele verbului „aslama” - „a se supune”

Termenii „islam” şi „musulman” sunt două derivate ale verbului „aslama”, care înseamnă „a se supune”. Primul este nume de acţiune, iar al doilea, participiu activ. Aşadar, sensul lor fiind de „supunere”, respectiv de „supus”, subînţelegându-se, faţă de Dumnezeu. Verbul „aslama” este derivat de la rădăcina „slm”, care are sensul de „integritate”, „desăvârşire”, „sănătate”, „pace”, „tihnă” etc. Un cuvânt derivat de la aceeaşi rădăcină, „salam” - care înseamnă „pace”, „tihnă” şi „mântuire” - este folosit de musulmani în formula de salut „salamu ’alaikum” („pacea şi mântuirea fie asupra ta”). De aici, o altă interpretare dată termenului „islam” ar fi aceea de „aflare a păcii întru Dumnezeu”.

Entitatea Allah este un alt cuvânt arab şi este numele sfânt al divinităţii. Se spune că un musulman trebuie să folosească denumirea de Allah, şi nu de Dumnezeu. Numele lui a fost folosit de toţi Profeţii, de la Adam până la Muhammad. Allah, forma determinată a substantivului „Ilah”, este echivalentul cuvântului „Dumnezeu” din alte limbi. Coranul, cartea sfântă a religiei musulmane, adresându-se celor care venerează alte divinităţi, atrage atenţia: „Acestea sunt numiri pe care le-aţi numit voi şi părinţii voştri. Dumnezeu n-a trimis asupra lor împuternicire”.

Mahomedanismul şi păcatul de neiertat

Legea islamică defineşte păcatele pe care ar putea să le săvârşească un musulman şi pedepsele care i se aplică de către comunitate, în afară de pedeapsa divină. Dintre aceastea, cele mai grave, numitele „al-kaba’ir” („marile păcate”), sunt: facerea de părtaşi ai Dumnezeului creştin, uciderea unui om, vrăjitoria, neîmplinirea rugăciunii, sodomia, neachitarea daniei, neascultarea şi supărarea părinţilor, luarea de camătă, întreruperea postului în Ramadan fără justificare şi fără îngăduinţă, mărturia mincinoasă, sinuciderea, consumarea cărnii de mortăciune, a sângelui şi cărnii de porc. La acest ultim capitol, mahomedanii („Mahomed” sau „Muhammad” este trimisul lui Dumnezeu) sunt pe aceeaşi lungime de undă cu o parte a adversarilor lor tradiţionali, evreii… Însă, unicul păcat de neiertat este negarea unicităţii lui Dumnezeu. „Dumnezeu nu iartă celuia ce pune în rând cu El o fiinţă afară de aceasta, însă iartă cui voieşte”, scrie în Coran.

 

• Mahomedanismul condamnă sodomia, uciderea şi mărturia mincinoasă

Între moştenirea lui David Ben Gurion şi jihadul islamic

Ascensiunea păturilor religioase ultratradiţionaliste evreieşti s-a sprijinit în prima fază pe proiectul laic şi socialist propus de David Ben Gurion, ctitorul statului Israel, şi a fost promovată de militanţii sionişti. Fanatismul religios evreiesc s-a hrănit inclusiv din frământările naţionaliste cu atât mai numeroase şi mai intense cu cât Israelul, de la fondarea sa în 1948, trăieşte sub ameninţarea constantă a vecinilor arabi. După Războiul de şase zile din 1967, anexarea părţii orientale a Ierusalimului, a Iudeii şi a Samarei, centre importante ale memoriei evreieşti, a permis eliberarea unui întreg flux religios în Israel şi chiar în diaspora evreiască. „Un număr crescând de evrei ortodocşi au început să viseze, să vorbească despre reconstrucţia «Marelui Israel», identificând-o cu realizarea scopului mesianic”, crede istoricul Jean Delumeau. Însă, aşa cum ştim, nici fundamentaliştii islamici nu rămân „datori” în această dispută. Aceştia au inventat cuvântul „jihad”, tradus frecvent incorect prin sintagma „război sfânt”. Trebuie spus că acest tip de expansiune violentă nu este „prevăzut” de Coran şi că „jihad” înseamnă, exact, „a (se) lupta, a se strădui, a se zbate”. Sensul fundamental al cuvântului este străduinţa musulmanului, în particular, şi a comunităţii, în general, de a extinde calitativ sau cantitativ religia islamică, modul ei de viaţă individuală şi organizarea socială care decurge din ea.

Astfel, musulmanii înţeleg prin „jihad” folosirea tuturor energiilor şi resurselor pentru a urma sistemul islamic de viaţă, pentru a obţine favoarea lui Allah.

„Evreii au fost politeişti din secolul al X-lea î.e.n. până cel puţin în anul 586, după care lucrurile au început să se schimbe“ - Prof. Herbert Niehr