de Nicoleta Ghighilicea
- Marele ocrotitor şi povăţuitor al ardelenilor este prăznuit la 30 iunie
Stareţ al străvechii Mănăstiri Râmeţ, Cuviosul Ghelasie a fost un iscusit duhovnic al pustnicilor şi al sătenilor, dar şi primul arhiepiscop ortodox al Transilvaniei. A trăit în secolul al XIV-lea şi a săvârşit multe minuni încă din tinereţe. Dar, peste timp, locul mormântului său s-a pierdut, şi unele părţi din moaştele sale au fost descoperite abia după 600 de ani.
Darul lui Dumnezeu pentru transilvăneni
Despre modul în care a vieţuit Sfântul Ghelasie de la Râmeţ se ştie doar din ceea ce s-a transmis prin tradiţia locului. Monah plin de evlavie, s-a nevoit ca sihastru, timp de mai mulţi ani, pe Valea Râmeţului, în Munţii Apuseni. A fost un mare părinte duhovnicesc pentru pustnicii din peşterile de aici, pe care îi cerceta în perioadele posturilor mari şi se ruga împreună cu ei. Apoi cobora în mănăstire, unde îl aşteptau sătenii din Ţara Moţilor. Era deja un vestit povăţuitor de suflete şi făcător de minuni, iar credincioşii îl cinsteau ca pe un sfânt. La el veneau mulţi oameni bolnavi şi stăpâniţi de duhuri rele, care se vindecau prin rugăciunile sale. Când a ajuns stareţ al Mănăstirii Râmeţ, Cuviosul Ghelasie a format o obşte din 12 monahi aleşi. A rămas aici şi mai târziu, când a fost întâistătătorul românilor din Ardeal. Iar ceea ce se cunoaşte din tradiţie s-a adeverit în 1978, când a fost descoperită o inscripţie în biserica veche a mănăstirii, care consemnează numele „Arhiepiscopul Ghelasie” din anul 1377.
A scos apă din pământ cu toiagul
Multe dintre faptele Sfântului s-au păstrat până în zilele noastre, fiind povestite din generaţie în generaţie. Astfel, atunci când era stareţ, Mănăstirea Râmeţ avea unele terenuri situate la depărtare, iar călugării care munceau acolo adeseori răbdau de sete, deoarece nu erau izvoare. Într-una dintre zilele călduroase de vară, Cuviosul a mers cu ucenicii săi să cosească fânul în localitatea Hopagi, la câţiva kilometri, şi călugării au început să cârtească pentru că nu aveau apă. Atunci Sfântul s-a rugat în genunchi lui Dumnezeu, a făcut de trei ori semnul crucii cu toiagul şi a lovit cu el în pământ, iar de acolo a ţâşnit apă rece. Izvorul există şi astăzi, iar localnicii i-au pus numele Fântâna Vlădichii.
A murit pe drum spre biserică
Se spune că, după săvârşirea acestei minuni, Cuviosul Ghelasie a murit în timp ce era călare pe un măgăruş şi se întorcea la mănăstire. Asinul l-a dus singur până în faţa bisericii, iar în locul în care s-a oprit i-a rămas imprimată copita într-o piatră, care se află şi acum la muzeul mănăstirii. Localnicii au mai păstrat în memorie că în acea zi clopotele de la şapte biserici din împrejurimi au început să sune singure. Apoi a fost îngropat lângă lăcaşul sfânt, dar, cu timpul, nimeni nu a mai putut să spună unde era mormântul său. Peste sute de ani, în 1925, când pârâul Geoagiu a ieşit din matcă, apele au scos la suprafaţă un craniu care a înconjurat biserica de trei ori pe apă, apoi a intrat şi s-a oprit la fereastra din altar. Încă două capete au mai fost văzute, iar preotul slujitor le-a îngropat pe toate trei. Cu timpul s-a observat că în acel loc zăpada se topea mereu, iar în timpul verii nu era rouă. Astfel, călugării le-au dezgropat şi le-au aşezat în biserică, iar capul Sfântului a fost identificat după ce o femeie bolnavă de epilepsie l-a atins şi s-a vindecat.
Lecuiri miraculoase la moaştele Sfântului
Nenumărate şi mari sunt minunile prin mijlocirea Sfântului Ghelasie. Cândva, un sectar paralizat a ajuns la mănăstire într-un car cu boi şi, după ce s-a rugat mult la racla cu moaştele Sfântului, a plecat de acolo sănătos, iar apoi s-a convertit cu toată familia la ortodoxie. Altădată, o femeie din satul Albina-Timiş a sărutat capul Sfântului, dar s-a îndoit de puterea lui. Imediat mâna ei dreaptă a început să miroasă urât şi nu a mai putut să se închine. S-a făcut bine după ce şi-a mărturisit păcatul şi s-a rugat trei zile la moaştele Sfântului. Peste timp, vestea acestor vindecări miraculoase s-a răspândit în multe zone ale ţării, iar în zilele noastre mii de pelerini merg la Mănăstirea Râmeţ să se închine la racla în care se află capul Sfântului Ghelasie.
• Un izvor de apă care vindecă se află chiar sub piciorul sfintei mese din altarul bisericii.
Cetate de apărare a Ortodoxiei
Aşezată pe Valea Geoagiului, Mănăstirea Râmeţ datează din secolul al XIV-lea, fiind ctitorită de călugării pustnici sau „eremiţi”, de unde îi vine şi numele. În secolul al XVIII-lea, când era cel mai puternic centru ortodox din Transilvania, a fost lovită cu tunurile din ordinul generalului Buccow, trimisul împărătesei Maria Tereza. Tot atunci, zeci de lăcaşuri de cult ortodoxe din Transilvania au fost distruse de armata imperială habsburgică. Din 1826, Mănăstirea Râmeţ a fost aproape pustie timp de 100 de ani. Apoi, în 1932, au fost reluate tradiţiile vieţii monahale, iar în 1955 a devenit mănăstire de maici. Însă, după doar cinci ani, a fost desfiinţată şi transformată în cabană turistică, iar călugăriţele au fost alungate. Unele dintre ele au organizat o secţie de covoare la Aiud, pe care au transferat-o în mănăstire, în 1969, când li s-a permis să se întoarcă. Însă redeschiderea aşezământului monahal a fost autorizată trei ani mai târziu. În 1982 s-a început zidirea bisericii noi, care a fost terminată în 1992, când a fost canonizat Sfântul Ghelasie, data sa de prăznuire fiind stabilită la 30 iunie.
