de Anda Postolache

- La 16 iulie 1054, Biserica Catolică s-a separat de cea Ortodoxă

Marea Schismă de la 16 iulie 1054 este evenimentul istoric ce a împărţit creştinismul în două mari ramuri, apuseană (catolică) şi răsăriteană (ortodoxă). Mai bine zis, apusenii s-au rupt de Biserica apostolică, inovând unele dogme şi aducând practici necanonice în cult. Principalele cauze privesc autoritatea Papală, inserarea clauzei „Filioque” în Crezul de la Niceea, dar au fost şi motive mai mici ca importanţă, cum ar fi cele legate de jurisdicţia canonică asupra anumitor regiuni.

Dezbinarea Imperiului Roman a jucat un rol important
Biserica a acordat încă de la început un statut special Episcopului Romei, Episcopului Alexandriei şi Episcopului Antiohiei, numindu-i patriarhi. Lor li s-au alăturat Episcopul Constantinopolului şi Episcopul Ierusalimului, confirmaţi în cadrul Conciliului din Calcedon din 451. Patriarhii erau superiori celorlalţi episcopi ai bisericii. În timp ce Constantinopolul se baza în solicitarea unei poziţii mai înalte pe argumentul că era „Noua Romă”, Patriarhul Romei considera că el, ca succesor al Sfântului Petru, trebuia să aibă întâietate.
Dezbinarea Imperiului Roman a contribuit şi ea la dezbinarea Bisericii. Teodosie cel Mare, care a murit în anul 395, a fost ultimul împărat care a domnit peste Imperiul Roman unit. Apoi, teritoriul a fost împărţit în două jumătăţi, estică şi vestică, fiecare având propriul împărat. La sfârşitul secolului al V-lea, Imperiul Roman de Apus se dezintegrase sub presiunea triburilor germanice, în timp ce Imperiul Roman de Răsărit (Bizantin) se bucura de o oarecare stabilitate. În vremea lui Papa Leon al IX-lea (1049-1054) şi a Patriarhului Constantinopolului Mihail I Cerularie (1043-1058), ruptura a devenit definitivă între cele două Biserici, în anul 1054, ei nepunându-se de acord în privinţa supremaţiei în lumea creştină şi altor divergenţe de natură teologică.

Dispută între „Patriarh” şi „Papă”
Printre motivele Schismei se numără interzicerea venerării icoanelor de către apuseni, clauza „Filioque”, jurisdicţia, autoritatea Papei de la Roma, dar şi unele inovaţii de cult.
Leon al III-lea Isauricul a interzis venerarea icoanelor în secolul al VIII-lea, act numit ulterior iconoclasm, fapt ce a provocat tensiuni puternice în Imperiul Bizantin şi a fost respins complet de papi. Se înţelege că Bizanţul era, aşa cum azi este tot Răsăritul ortodox, cinstitor de icoane.
Apoi, inserarea clauzei „Filioque”, de către apuseni, în Crezul de la Niceea, a fost unul dintre motivele foarte serioase ale conflictului. Aceasta însemna că Duhul Sfânt purcede şi de la Tatăl şi de Fiul, ceea ce Sfinţii Părinţi ai Răsăritului consideră că nu este adevărat. Duhul purcede numai de la Dumnezeu-Tatăl.
În ceea ce priveşte jurisdicţia, au avut loc mari dispute în Balcani, Italia de Sud şi Sicilia, asupra cui avea supremaţie în acele zone, Biserica apuseană sau cea răsăriteană. Titlul Patriarhului Constantinopolului, de Patriarh ecumenic, înţeles la Roma ca Patriarh universal, a dus la certuri cu privire la autoritatea celui de la Roma, numit Papă. Cei din Occident au considerat mereu că Papa de la Roma este întâiul între ceilalţi patriarhi, întrucât acolo a avut scaun episcopal Apostolul Petru.

O anatemă reciprocă
Conceptul cezaropapismului, o concentrare a puterii religioase şi politice în mâinile aceleiaşi persoane, în Apus, nu a fost agreat de răsăriteni. După ascensiunea Islamului, slăbirea relativă a influenţei patriarhilor Antiohiei, Ierusalimului şi Alexandriei a dus la polarizarea politicii interne a Bisericii între Roma şi Constantinopol.
Printre inovaţiile de cult care au contribuit la Marea Schismă se numără şi introducerea anumitor practici liturgice noi de Biserica din Apus, nedorite în Orient.
Astfel, atât Biserica din Apus - catolică -, cât şi cea din Răsărit au aruncat una asupra alteia o anatemă prin care fiecare o consideră pe cealaltă eretică.
De asemenea, un apel al Parlamentului britanic, prin care acesta cerea Papei să anuleze căsătoria lui Henry al VIII-lea cu Catherine de Aragon, aprobat de peste 80 de lorzi britanici, cardinali şi episcopi ai vremii, a fost trimis Papei Clement al VII-lea în 1530, dar nu a primit niciun răspuns, fapt ce a contribuit la Schisma religioasă şi la fondarea Bisericii Anglicane. Acest document, considerat până recent un secret al Vaticanului, este unul dintre actele ce vor fi făcute publice anul viitor în cadrul expoziţiei „Lux in Arcana”, la Roma.

Reconciliere de dragul ajutorului militar
În secolele XIII-XV, sub presiunea Islamului, care ameninţa Imperiul Bizantin, s-au făcut unele încercări de unire între Constantinopol şi Roma, deoarece Papa impunea, ca primă condiţie pentru a se primi un ajutor militar din Apus, unirea Bizanţului creştin cu Roma. Cea mai importantă încercare a avut loc la Sinodul de la Ferrara-Florenţa, din 1438-1439, unde răsăritenii au fost nevoiţi să accepte „cele patru puncte florentine” (1. Papa este capul întregii Biserici; 2. Săvârşirea Sfintei împărtăşanii se face şi cu pâine nedospită (azimă); 3. Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi de la Fiul, „Filioque”; 4. Purgatoriul - în afară de Rai şi Iad mai există un loc curăţitor, intermediar). Cu toate că a fost semnat acel act, Biserica Ortodoxă nu l-a recunoscut niciodată.

Dorinţe actuale de unire

Unirea Bisericilor nu s-a putut realiza în fapt, deoarece Papa a cerut întotdeauna bizantinilor recunoaşterea primatului papal. Credinţa în Purgatoriu, practica indulgenţelor papale, învăţăturile noi, riturile, practicile şi obiectele introduse după Marea Schismă, dogmatizarea unor credinţe străine Bisericii de început, dar mai ales proclamarea primatului papal şi a infailibilităţii papale (1870-1871) au dus la separarea tot mai adâncă între catolici şi ortodocşi. Occidentul, pur şi simplu, a schimbat constituţia Bisericii. Biserica papală a evoluat spre monarhie bisericească, cu lege proprie, care este voinţa Papei. Un demers recent îmbucurător a fost ridicarea concomitentă a anatemelor, la 7 decembrie 1965, de Papa Paul al VI-lea şi Patriarhul ecumenic Atenagora I. Întâlnirile ecumenice contemporane au şi ele rolul lor benefic în unirea celor două Biserici.

Printre inovaţiile de cult care au contribuit la Marea Schismă se numără, spre exemplu, folosirea pâinii nedospite pentru euharistie sau susţinerea obligatorie a celibatului preoţilor în Occident, contrar a ceea ce canoanele au stabilit în Orient, anume că şi cei căsătoriţi pot fi preoţi.