Main menu

header

538 22 1de Carmen Ciripoiu

Îmbrăcată în straie albe ca o mireasă în ziua nunții, impozantă, înconjurată de un brâu de chilii modeste şi totdeauna împrospătate cu flori. Așa arată Mănăstirea Zamfira, un loc idilic de început de lume, unde smerenia se împletește cu rugăciunea și cu nețărmurita iubire pentru Domnul și pentru toate ale sale.

Ctitoria jupânesei Zamfira

Puţină lume a auzit de comuna Lipăneşti din Prahova. Este o comună cu numai patru sate, în apropiere de Râul Teleajen, unul dintre acestea purtând numele Zamfira. Deşi izolată pe câmpurile prăfuite ale Munteniei, ca un vas naufragiat, nu este zi în care pragul mănăstirii să nu fie trecut de credincioşi. Unii dintre aceştia vin aici regulat, alţii o descoperă pentru prima dată. Chiliile albe, cu prispe de lemn conturate în spatele rândurilor de flori, sunt tăcute, dar parcă o rugăciune permanentă se ridică din acest loc spre Cer. Bazele lăcaşului monahal s-au pus în 1716, când jupâniţa Zamfira, soţia unui negustor apropiat de domnitorul Constantin Brâncoveanu, a iniţiat şi a sprijinit financiar construirea unei biserici pe pământurile sale (unde se află astăzi biserica mică, în incinta cimitirului alăturat complexului monahal). Lăcaşul a devenit, în scurt timp, schit de călugări, iar din 1832, schit de maici. Potrivit documentelor vremii, la jumătatea secolului al XIX-lea, după devastatorul cutremur din 1840, biserica devenise o ruină, astfel că Mitropolia Bucureşti a decis construirea noului lăcaș de rugăciune în apropiere, care a fost terminat în anul 1858. În aceeaşi perioadă, biserica veche a fost restaurată, iar complexului i s-a adăugat o clopotniţă nouă. Situaţia politică din ţară a dus la închiderea mănăstirii timp de zece ani (între 1959 şi 1969) şi la pierderea unei suprafeţe mari din proprietate, confiscate de statul comunist. În anul 1969, aproximativ 30 de călugărițe au revenit în sfântul lăcaș și au reluat viața de rugăciune.

Canonul dat de Gheorghe Tătărăscu

Momentul în care Nicolae Grigorescu a ajuns să picteze Mănăstirea Zamfira este foarte puțin cunoscut. Istoria spune că, în acea perioadă, Grigorescu avea vârsta de 18 ani și era ucenicul marelui Tătărăscu, el fiind cel care primise comanda să realizeze pictura faimoasei mănăstiri. Dar Gheorghe Tătărăscu zugrăvea în același timp și Mănăstirea Ghighiu. Presat de timp, acesta a hotărât să-l trimită pe Grigorescu să înceapă lucrul la Zamfira. Văzându-se singur, micul Grigorescu, deși nu avea voie să picteze sfinții în întregime (decât corpul și veșmintele), a trecut peste cuvântul profesorului. Atât de mare a fost supărarea lui Tătărăscu când a văzut, că i-a dat poate cea mai mare pedeapsă: să termine singur pictura mănăstirii. Un canon pe care Nicolae Grigorescu a fost pus în situația să-l asculte cu sfințenie. Acesta este și motivul pentru care Mănăstirea Zamfira a rămas singurul lăcaș sfânt care păstrează pictura în frescă, artă care se realizează pe tencuială udă sau măcar umedă, având o rezistență uluitoare în timp. De asemenea, pictura în frescă este și extrem de pretențioasă, chiar și cea mai mică greșeală neputând fi remediată, din cauza uscării sale rapide odată cu peretele. Chiar dacă e posibil ca Grigorescu să fi avut și alte ajutoare, există dovezi că marele pictor a avut doar un singur ajutor, pe fratele său, Gheorghe. Cu toate că în acea perioadă nu exista curent electric, biserica a fost terminată în doar un an și două luni, Nicolae Grigorescu lucrând doar la lumânările care se puneau în uriașe policandre. De asemenea, se zvonește că în toată perioada cât a pictat la Zamfira, Grigorescu a ținut post negru și s-a rugat neîncetat. Se spune că în ziua în care gusta ceva de-ale gurii, acesta nu mai picta, ci doar își pregătea culorile pentru a doua zi.

Ecaterina, prima sfântă pictată

Cât privește primul sfânt ce a ieșit din mâna pictorului, tot mai multe zvonuri se duc către Sfânta Ecaterina. Legenda spune că Nicolae a ales-o tocmai pe aceasta, grație dragostei ce i-o purta fiicei preotului care slujea la biserica Mănăstirii Zamfira, ce purta numele sfintei. În ceea ce privește chipul Maicii Domnului, singura pictură de la Zamfira pe care apare semnătura lui Nicolae Grigorescu și anul - 1857, se spune că ar fi fost zugrăvită cu multă evlavie după chipul și asemănarea propriei sale mame, pe care o adora. Sutele de lumânări arse de-a lungul timpului au făcut ca pictura lui Grigorescu să fie afumată, motiv pentru care au fost aduși alți maeștri care au repictat biserica. Era în anul 1904 când Grigorescu încă trăia. Când știrea a ajuns și la urechile sale, acesta s-a mâniat și a lăsat scris că Mireasa de la Zamfira a fost acoperită cu alte picturi, de nerecunoscut. Așa a dispărut portretul unui sfânt cuvios, situat în dreapta ușii de la intrare, care a fost acoperit cu tabloul mitropolitului Ghenadie Petrescu. Deoarece în vremea acestuia s-a repictat biserica, acesta a fost considerat un al doilea ctitor al mănăstirii. În anul 1951, un alt stăpân al artei cu pensula vine și pune un alt strat de ulei peste vechea pictură a lui Grigorescu. După cutremurul din 1977, odată cu restaurarea bisericii, sunt curățate cele două straturi de pictură în ulei și este readusă la lumină capodopera lui Nicolae Grigorescu. Așa ies din nou la lumină sfinții zămisliți de ucenicul lui Tătărăscu, pictați astfel încât par să te urmărească oriunde ai merge.

Biserica Mănăstirii Zamfira are două hramuri: Înălţarea Domnului şi Sfântul Nifon

Semnătura lui Grigorescu apare pe o singură icoană pictată

Pentru munca depusă, se spune că Nicolae Grigorescu ar fi primit 500 de galbeni

Familia marelui Nicolae Iorga se odihneşte aici

În exteriorul bisericii mari, pe latura de sud, se găsesc mormintele a cinci membri din familia marelui istoric Nicolae Iorga, iar pe latura din nord se află mormântul binecunoscutului profesor de muzică bisericească Ștefanache Popescu.