de Carmen Ciripoiu
Lumină. Frumusețe. Grație. În cel mai creștin sens: Mănăstirea Dealu. Un loc unde nu s-a oglindit doar liniștea cerului, ci și valurile tulburi prin care a trecut omenirea. Dar duhul locului a știut dintotdeauna să împace sufletele oamenilor.
Cu mila lui Dumnezeu…
Numele sub care sfântul lăcaș este atestat încă de la începuturile existenței sale se datorează situării sale geografice, mănăstirea fiind amintită în izvoarele medievale ca Biserica Sfântului Nicolae din Deal sau Biserica de la Dealu. Prima biserică datează de la sfârșitul secolului al XIV-lea, din vremea lui Mircea cel Bătrân, pe locul acesteia construind Radu cel Mare o prea măreață biserică, din cărămidă placată cu piatră și împodobită în chip deosebit, un exemplu urmat de descendentul său, Neagoe Basarab, atunci când a ridicat biserica de la Curtea de Argeș. La început, domnul a zidit clădirile din jurul mănăstirii, în principal clopotnița, apoi s-a ocupat și de biserică: „Cu mila lui Dumnezeu, Io Radul Voevod, fiul lui Vlad Voievod, Domn a toată ţara Ungrovlahiei, începu acest turn (clopotniţă) al sfântului părintelui nostru Nicolae făcătorul de minuni în anul 7007 (1499) luna august 26 zile”. Biserica nu a fost complet terminată, pictura ei urmând a fi realizată abia peste câţiva ani, în timpul lui Neagoe Basarab. Importantă necropolă domnească, mănăstirea a beneficiat mai departe de purtarea de grijă a voievozilor iubitori de neam şi de frumos care au contribuit la refacerea ansamblului ori a bisericii, înscriindu-se pe linia ctitorilor de seamă.
Primul lăcaș cu fațada din piatră de talie
Nici marele Constantin Brâncoveanu nu a rămas nepăsător la suferinţele mănăstirii, așa că „domnul, prentre atâtea supărări, îndemnatu-s-au şi au învălit mănăstirea Dealului păste tot cu table dă aramă şi o au înfrumuseţat precum pre dinlăuntru cu zugrăvele şi cu alte odoare, aşa şi pă dinafară”, fapt subliniat ulterior şi în pomelnicele mănăstirii. Sfântul lăcaș a primit ajutor și de la Gheorghe Bibescu, care a angajat pentru prima dată patru arhitecți din străinătate, care au refăcut atât clădirile din împrejurimi, cât și clopotnița, turnul fiind cunoscut și azi ca turnul lui Bibescu. În același timp, au fost refăcute mobilierul și tâmpla bisericii, tot în stil gotic cu tendințe baroce, locul fiind înzestrat și cu „odăjdii, clopote și argintărie nouă lucrată la Viena”. Modul în care a fost zidită biserica a fost extrem de ingenios, ca atare, ea a şi durat de-a lungul secolelor, fiind unul dintre puţinele monumente care s-au păstrat cu aspectul lor original. A fost realizată din materialul tradiţional - cărămidă -, dar zidăria respectivă a fost dublată de o cămaşă de piatră albă făţuită, fiind prima biserică cu faţada din piatră de talie. În privinţa meşterilor care au trudit la ridicarea bisericii nu se cunosc prea multe amănunte. Se crede că biserica a fost decorată de un meşter provenind din mediul armeano-georgian din Constantinopol și nu e exclus ca acesta să fi fost chiar legendarul Manolis din Niaesia.
Legământ până la moarte
Mulţi au fost domnitorii care s-au închinat cu evlavie lăcaşului sfânt, dar niciunul ca Mihai Viteazul. După tragica moarte a voievodului Mihai Viteazul de la Câmpia Turzii, din 9 august 1601, când a fost ucis mișelește, capul său a fost luat de unul dintre căpitani, Turturea, și adus la Mănăstirea Dealu, unde a fost îngropat prin grija clucerului Radu Buzescu. Iată ce spune Letopisețul Cantacuzinesc în legătură cu legământul făcut între Mihai și paharnicul Turturea: „...şi de se va prinde lui Mihai vodă sa pieie într-altă ţară, să nu-i lase oasele acolo, ci să le aducă în Ţara Românească. Iar de se va prinde sa pieie acest postelnic Turturea într-altă ţară, să nu-i lase Mihai vodă oasele, ci să le aducă în Ţara Românească să le îngroape”. Mănăstirea Dealu nu a fost aleasă întâmplător ca loc de îngropăciune al capului marelui voievod, pentru că la Târgoviște a domnit Mihai, iar de lăcașul sfânt sunt legate numeroase demersuri politice şi diplomatice ale voievodului. Pe lespedea de piatră, Buzescu a pus să fie săpată frumoasa inscripție: „Aici zace cinstitul şi răposatul capul creştinului Mihail, Marele Voievod, ce au fost domn al Țări Românești și Ardealului şi Moldovei. Cinstitul trup zace în Câmpia Turdei și când l-au ucis nemți anii au fost 7109 (adică 1601) în luna lui august, 8 zile”.
Peregrinările relicvei
De când a fost aşezat la Mănăstirea Dealu, sfântul aşezământ a devenit un important loc de pelerinaj. În timpul Primei Conflagraţii Mondiale, capul voievodului Mihai a fost mutat, pentru o scurtă perioadă, în Moldova, unde, pentru scurt timp, s-au retras Familia Regală şi Guvernul ţării, pentru a nu fi profanat. În anul 1920, printr-o impresionantă procesiune, capul lui Mihai Viteazul a fost readus la Dealu. Atunci, marele Nicolae Iorga a cerut, în mod expres, ca „niciodată această preţioasă relicvă să nu mai părăsească sfântul lăcaş în care a fost depusă”. Potrivit istoriei, după ce craniul a fost coborât din tren, a fost pus pe un afet de tun tras de șase cai și a pornit spre Mănăstirea Dealu în muzica clopotelor din oraș. După slujba religioasă și după numeroasele discursuri încheiate de Regele Ferdinand I, însăși Majestatea Sa și-a scos din piept insigna Ordinul Mihai Viteazul și a așezat-o pe craniul voievodal, apoi a cimentat cu mâna sa capacul de mamură al sarcofagului.
Locul cu cele mai multe morminte de voievozi din ţară
După anul 1508, data înmormântării lui Radu cel Mare, ctitorul bisericii, mănăstirea devine locul unde-și dorm somnul de veci: jupânița Caplea, sora voievodului, Vlăduț Voievod (fratele ctitorului), Radu Vodă (fiul lui Radu cel Mare), Vlad Înecatul, Pătrașcu Vodă cel Bun, nepotul primului ctitor și Mihai Movilă. Acest lucru face ca Biserica Mănăstirii Dealu să fie cunoscută ca lăcașul cu cele mai multe morminte de voievozi din țară.