de Carmen Ciripoiu

Astăzi, îngerii și-au plâns singurătatea. Toți deodată. A nins cu iubire, a nins cu dor, a nins cu dureri peste iertare, cerul și pământul și-au pus flori de gheață. Am simțit golul cum pătrunde din amintiri și m-a durut. Astăzi, 18 ianuarie 2017, totul a amuțit. Oare vor mai rămâne firimituri de inimă în piept? Drum lin în lumină, Ion Besoiu!

S-a reunit familia...

Cu câțiva ani în urmă, m-a primit în casa domniei sale, un loc misterios, brăzdat de atâta liniște, încât m-am temut ca nu cumva o pietricică picată să nu facă să dispară această frumusețe tăcută. M-a introdus într-un salon princiar și m-am simțit ca făcând parte dintr-o scenă desprinsă din Belle Epoque. M-a privit cu o blândețe pe care n-am să o pot uita niciodată, luminos, fără nicio umbră de regret și pe toată perioada discuției noastre s-a scuzat de dezordinea ordonată, cum i-am spus eu. Cu doar un an și ceva în urmă, Luminița sa dragă, sufletul său, „un om extraordinar, de o frumuseţe fizică şi spirituală ieşită din comun, cu o imensă influenţă benefică asupra mea. Avea mare grijă ce să aleg şi la ce să renunț”, a trecut la cele veșnice, sfâșiind în mii de bucăți sufletul bărbatului care a adorat-o. De atunci, a tot încercat să-l adune, să-l transforme într-un puzzle, dar n-a mai reușit niciodată. Pierderea celei mai dragi ființe l-a transformat total și a așteptat minut de minut momentul în care se va reîntâlni cu ea, femeia care a reușit, fără să vrea, cel mai dureros lucru: să-l facă pe marele Ion Besoiu să aibă credința zguduită în Dumnezeu. Acum, cea mai mare dorință a căpitanului Lupan s-a împlinit. A plecat într-o ultimă călătorie, la capătul căreia familia Besoiu s-a reîntregit. Moartea nu i-a despărțit pe Luminița și pe Ion, i-a reunit. De data asta pentru totdeauna.

„Mama m-a învăţat să respect femeia”

Ion Besoiu s-a născut la 11 martie 1931, la Sibiu, oraș de care s-a simțit toată viața atras ca un magnet, pentru că a rămas „universul” său: „Copilăria mea a fost frumoasă, dincolo de toate ororile războiului. Mama se mira când am ajuns actor, pentru că spunea că până la vârsta de 2 ani am fost un copil cuminte. După aceea am avut şi capul spart, am pierdut şi un pantof cumpărat de Paşte, pentru că la o partidă de fotbal l-am pus în dreptul porţii şi mi s-a furat. Mai tânjeam uneori după un corn uns cu unt şi cu miere, dar am avut o copilărie fericită. Însă şi mie, şi fratelui meu ne era de ajuns ce aveam pe masă. Când s-a cedat Ardealul, eram cu mama şi am îngenuncheat pe stradă. Eu aveam un mare respect pentru armată. Tot oraşul a îngenuncheat atunci. Mi-amintesc că mergeam şi aşteptam trenurile cu răniţi şi căram tărgile. Ce-am văzut acolo nu se poate spune în cuvinte. Cât sânge, câţi oameni! Erau bandajaţi cu hârtie igienică, fără mâini şi fără picioare. Şi toţi strigau acelaşi cuvânt: mamă! Era vaietul suprem. Prima dată am vomat, apoi m-am obişnuit. Aveam doar 14 ani. După aceea a venit foametea. Plecam cu trenul. Trenul foametei. Apoi mergeam de la Caracal spre Vişina Veche 16 kilometri pe jos, şi veneam cu sacii răsuciţi. Doi inşi căram sacii, apoi alţii rămâneau cu restul. Veneam cu făină pentru pâine şi dădeam şi celorlalţi. N-a fost uşor. Când au plecat ruşii, Sibiul era plin de cazărmi ce au intrat în reparaţii. Am muncit, şi din banii câştigaţi mi-am făcut atunci o pereche de pantaloni şi două cămăşi”. De la mama sa, Ana, „fată de țăran sărac din Ludușul Sibiului”, persoana pe care a adorat-o, a învățat ce înseamnă să respecți cu adevărat o femeie, un lucru de care a ținut cont totdeauna: „O verişoară de-a mea născuse şi mama m-a dus la ea la spital să vedem copilul. Am trecut prin faţa sălii de travaliu şi am auzit nişte urlete îngrozitoare. Mama m-a ţinut acolo mult timp, deşi mi-era frică. Mi-a zis atunci să învăţ de ce trebuie să respect o femeie. (…) Pentru mine, femeile sunt ceva extraordinar. Oamenii greu găsesc sufletul-pereche. Şi dacă îl găseşti, trebuie să ştii să-l ţii lângă tine”.

Tata, un mare doinitor

Fiu de plugar, așa cum i-a plăcut mereu să-și descrie tatăl, a avut un mare har dat de Divinitate: „Tata era un mare povestitor, dar mai era și un mare doinitor. Cânta extraordinar la fluier. Când a murit, i-am pus fluierul alături în coșciug, să fie cu el... Familia noastră a fost foarte unită. Ne-am iubit mult. Râdeam mult împreună. Povesteam de câte ori timpul ne îngăduia să o facem. Totuși, a fost șocat ardeleanul pursânge că m-am făcut actor. Adică amândoi, și eu, și fratele meu, Avram, am optat pentru meseria asta”. Avram Besoiu a fost coleg de școală primară cu marele Lucian Blaga, și după ce a luptat pe frontul din Rusia, acesta a fost exclus din Partidul Comunist, apoi dat afară din armată și angajat ca vatman pe tramvai. Prenumele Avram, pe care l-au purtat atât tatăl, cât și fratele lui Ion Besoiu, au fost atât de frecvente în Ardeal pentru că nu puteau fi maghiarizate. Cât îl privește pe bunicul său, Ion Besoiu a mărturisit că a rămas întotdeauna pentru el un „exemplu strălucit de spirit ardelenesc”: „Pe bunicul meu, pe moșu’ meu cum îi zic eu, îl chema Nicolae Besoi... Fără «u» la sfârșit. Acest «u» a apărut de la «u»-ul mut care se auzea în pronunție. O formă care a dispărut. (…) Nicolae Besoi era un tip fabulos. În ochii mei, el reprezintă așa, un fel de prototip al ardeleanului cinstit, cu rădăcini puternice în pământul țării. Pentru el, cinstea și organizarea erau pe planul întâi. Așa că, spune-mi și mie, cum să nu fii mândru de Ardeal, așa cum sunt eu, cum a fost tata, sau moșu’ meu? Moșu’ meu purta mustăți «în furculiță» și a rămas pentru mine un exemplu strălucit de spirit ardelenesc”.

12 ani a fost inima Teatrului Bulandra

În adolescență și-a dorit să devină profesor de literatură comparată, apoi, ofițer de marină, dar soarta i-a rezervat altceva. Ion Besoiu a absolvit Academia de Teatru și Muzică din Sibiu, apoi Conservatorul „Timotei Popovici”, tot din Sibiu, ca să învețe să recite mai bine poezii fetelor, „pentru că, la acea vreme, așa se cucereau fetele, cu lirismul! Nu cu euro sau cu dolari!”. În perioada studiilor s-a îndrăgostit iremediabil de poezie și i-a venerat pe Blaga, Radu Stanca, Radu Gyr. Cât despre teatru, „marea bucurie a vieții mele”, aceasta i-a fost inspirată, tot în tinerețe, de Radu Stanca: „Radu a fost nu numai un mare om de teatru, un mare regizor, un mare poet, un mare dramaturg, ci și un gânditor, un estet, a fost şi un mare prieten pentru mine. (…)”. De altfel, timp de 17 ani a fost actor pe scena Teatrului „Radu Stanca” din Sibiu, iar în toată această perioadă s-a plimbat serile cu cel pe care l-a privit totdeauna ca pe un idol, omul care i-a inoculat, pentru totdeauna, boala numită teatru. A venit apoi la București, la Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra”, unde, timp de 12 ani, a ocupat funcția de director și a interpretat peste 35 de roluri memorabile. În anul 2001, Ion Besoiu a fost declarat Cetățean de Onoare al orașului Sibiu, iar un an mai târziu a primit Premiul de Excelență al Cinematografiei Române. Cu ocazia împlinirii vârstei de 70 de ani, președintele Ion Iliescu l-a decorat cu Ordinul Național „Steaua României”, în grad de Cavaler. În 2008 a obținut premiul pentru întreaga activitate la Gala Premiilor UNITER, iar în 2011, Asociația Pentru Promovarea Filmului Românesc i-a acordat Premiul GOPO pentru întreaga operă. Actorul a ocupat funcția de președinte executiv al Fundației „Sibiul Vechi. Sibiu - Hermannstadt”, asociație care îi ajută pe tinerii talentați și oferă premii etnografilor.

Pregătit pentru moarte

În ultimul său interviu, maestrul a făcut o mărturisire emoționantă. Ion Besoiu a recunoscut că bătrâneţea îşi spune deja cuvântul, nu mai poate fi la fel de activ ca altădată și că este pregătit pentru moarte: „Nu mai am destulă energie, sunt mai uzat fizic. Psihic, nu! Încep fiecare zi cu aceeaşi dorinţă de a trăi cât mai mult. În urmă cu ceva timp am filmat pentru televiziune piesa «Livada cu vişini», în regia lui Alexander Lustig, şi atunci cred că a fost momentul în care m-am îmbolnăvit. S-a declanşat un puseu de tensiune foarte puternic, a trebuit să stau trei luni întregi în spital. De atunci încerc să fiu mai răbdător cu mine. Frigul mă disperă, gheaţa mă face să alunec. Nu mai e ca altădată. N-aş putea să spun că mă cutremură finalul. Mă rog Bunului Dumnezeu să mă adune la dreapta Lui fără dureri, fără suferinţă, fără teamă, împăcat cu toate”. Căpitanul Lupan nu a mai apucat să-și vadă împlinită ultima sa dorință: „Să-mi văd nepoții (n.n. - Nicolae și Anastasia) mergând la școală!”. Inegalabilul Ion Besoiu și-a găsit acum liniștea. Într-un colț din Cimitirul Bellu, undeva pe Aleea Artiștilor, alături de Luminița, marea sa iubire.

„Crucea a fost dată de Dumnezeu să fie dusă pe Dealul Căpăţânii ca să ne chinuim pentru mântuire“

„Pe Jimmy l-am cunoscut chiar pe vremea când eram copil. Între timp, peste ani, ne-am văzut de multe ori ca să-mi dau seama cât de pozitiv era, cât drag avea de viața asta, ce ardelean mândru a fost și ne-am potrivit din punctul ăsta de vedere, el de la Sibiu și eu de la Hunedoara. Drumurile noastre au mers paralel și am fost foarte fericită când Dan Chișu ne-a ales să interpretăm acest cuplu în pelicula sa. La filmările de la «București NonStop» toți cei de pe platou erau impresionați, mai ales tinerii artiști, de faptul că dintre noi toți, Jimmy era singurul care venea cu textul învățat. Un adevărat profesionist“ (Dorina Lazăr)

„Ion Besoiu m-a ținut în brațe la botez. Mi-a fost Naș de suflet... A fost un actor remarcabil, un director de teatru excepțional, un om cald, bun, generos. Un domn, un aristocrat al gândului. Mi-e sufletul greu... Nea Jimmy, îți mulțumesc pentru că ai crezut în talentul meu. Îți mulțumesc pentru delicatețe, sensibilitate, iubire... Nea Jimmy, de te întâlnești cu Amza și cu Domnica, cu mama și cu tata... spune-le că mi-e dor de ei... și de tine... de azi. Dumnezeu să-ți odihnească sufletul bun!“ (Oana Pellea)

„De Sfântul Ion a fost singurul pe care l-am sunat. Şi nu mi-a răspuns şi m-am temut că se întâmplă ceva. N-am insistat, voiam doar să-i urez cele bune de ziua lui. Dumnezeu să-l odihnească! Pentru mine, Besoiu este o personalitate extrem de importantă. L-am numit întotdeauna «Naşul» meu, fiind primul actor care a pronunţat numele Florin Zamfirescu public. Era prezentator într-un spectacol prin 1966 şi el m-a prezentat, mi-a prezentat debutul. Ce să zic? Că e o pierdere? E o pierdere! Că este o tristeţe? Este o tristeţe!“ (Florin Zamfirescu)

„Eu am vorbit cu dânsul exact de Sfântul Ion, era într-o situaţie neplăcută, folosea oxigen, dar a glumit cu mine, aşa era el. Mi-a făcut plăcere să-l aud, şi cu atât mai trist sunt acum. Ion Besoiu face parte dintr-o generaţie şcolită, care a trecut prin şcoala de teatru, era altfel viaţa când a intrat el la şcoală. Oamenii erau mai puţin egoişti, mai puţin răi, toate filmele în care a jucat le-a făcut alături de actori-prieteni, cu care a rămas, cu care a trăit, s-a înţeles, cărora li s-a spovedit. Din păcate, această generaţie e pe sfârşite, mai sunt câţiva. Trebuie ca omul şi societatea să se deştepte şi să aducă înapoi şcoala la care a învăţat Besoiu, Toma Dimitriu, Toma Caragiu, toţi aceşti artişti mari care au dispărut. Altfel, Ion Besoiu era un om cu un suflet bun, de o generozitate extraordinară, de o prietenie deosebită, pe care îl concepe o anumită şcoală şi un anumit fel de a gândi, de a gândi despre tine şi de a te cunoaşte pe tine, aşa a fost Ion Besoiu, Dumnezeu să-l ierte“ (Dorel Vișan)

„S-a mai dus unul dintre ultimii mohicani ai generației de aur a teatrului și filmului românesc. Un om deosebit, un actor care a înnobilat scena și unul dintre cei mai buni directori, după părerea mea, pe care i-a avut Teatrul Bulandra. Am avut norocul să joc cu el și în teatru, și în film și a fost unul dintre oamenii care m-au sprijinit la începuturile carierei mele. A știut să se facă iubit și respectat de noile generații de actori. Nenea «Jimmy» sau «Căpitanul Lupan», cum îi spuneam eu, a plecat să se odihnească un pic. Iar lui «Ștevel cel mic», așa cum îmi spunea el, îi e tare dor. Drum bun, Căpitane!“ (Ștefan Bănică jr)

„Mi-am dorit o fetiţă“

Marele actor Ion Besoiu a avut o viață tumultuoasă. A fost căsătorit de patru ori, însă doar cu una dintre soții, actrița Emilia Dobrin, a avut un copil. Din mariajul lor a rezultat Ioana, fetița pe care și-a dorit-o dintotdeauna: „Nu pot să definesc sentimentul de tată. Îl ai de când odorul tău e în pântecul mamei. Cu ivirea unui copil, viaţa, Sărbătorile capătă o altă semnificaţie. Fiica mea, Ioana Bogdana, a terminat Dreptul. E o fată frumoasă, care a intrat în avocatură, iar acum este consilier juridic. Eu mi-am dorit o fetiţă. (…) Sunt cel mai fericit, pentru că a moştenit de la mine patima istoriei. Se spune că cine n-a sădit un pom şi n-a făcut un copil a trăit degeaba pe pământ. Eu vă recomand cu căldură să faceţi copii, dar, din păcate, în vremurile astea e tot mai greu”.

60 de ani de activitate

Din bogata sa filmografie, cu peste 80 de filme, se remarcă „Vultur 101” (în care a debutat) „Haiducii”, „Ultimul cartuș”, „Actorul și sălbaticii”, „Nemuritorii”, „Un comisar acuză”, „Toate pânzele sus”, „Revanșa”, „Drumul oaselor”, „Ultima noapte de dragoste”, „Capcana mercenarilor”, „Furtuna”, „Cartierul Veseliei”, „Castelul condamnaților”, „Mihai Viteazul”, „Ion, blestemul iubirii”, „Horea”, „Colierul de turcoaze”, „Mircea”, „Kilometrul 36”, „Polul Sud”, „Această lehamite”, „Tancul”, „Lombarzilor 8 (serial tv)”, „Cenușă și sânge”. Ultima sa peliculă a fost „București NonStop” în anul 2015. Printre numeroasele piese de teatru în care a fost distribuit se numără „Livada de vișini”, „Puricele”, „Acești nebuni fățarnici”, „Pescărușul”, „Rezervația de pelicani”, „Unchiul Vanea”, „Hamlet”, „Visul unei nopți de vară”, „Trei surori”, „Mutter Courage”, „Există nervi”, „Oblomov”.