de Mariana Borloveanu

Despre ceaiuri şi binefacerile acestora se poate vorbi întotdeauna la superlativ. Consumul şi modalităţile lor de preparare comportă însă discuţii aparte, având în vedere că ceaiul poate fi băut de plăcere sau ca medicament. În această idee, maica Eufimia, de la Mănăstirea Agapia, vă propune spre cunoaştere plante-leac şi sfaturi de a le culege şi păstra în condiţii optime, precum şi câteva modalităţi de preparare a fierturilor, astfel încât această băutură miraculoasă să vă ajute în problemele de sănătate.

Frunzele se recoltează înainte şi după înflorire
Faptul de a culege singuri plante de leac, folosite apoi pe tot parcursul anului, reprezintă o adevărată binecuvântare. Este bine însă să aveţi grijă să fie recoltate din zone curate din punct de vedere ecologic, evitând locurile poluate, de la marginea şoselelor, din parcuri sau de lângă calea ferată. Cele mai eficiente ceaiuri sunt cele care se obţin din plante proaspăt culese. Şi asta o puteţi face singuri, începând de primăvara timpuriu (uneori chiar pe la jumătatea lunii februarie) şi până la sfârşit de noiembrie. Sunt situaţii în care puteţi face un ceai din plantă proaspătă chiar şi iarna, cu condiţia să ştiţi locul exact unde se află planta sub zăpadă (de exemplu, urzica, rostopasca).
În general însă, există perioade stricte de recoltare, şi anume:
- florile se culeg la începutul perioadei de înflorire;
- frunzele se adună înainte şi după perioada de înflorire;
- fructele se recoltează întotdeauna când sunt bine coapte;
- rădăcinile se scot din pământ la începutul primăverii sau la sârşitul toamnei.
Regula de bază, pentru ca plantele medicinale să fie eficiente în procesul de vindecare a anumitor boli, este aceea ca recoltarea acestora să fie făcută obligatoriu în perioada conţinutului cel mai mare de substanţe active şi niciodată atunci când sunt acoperite de rouă.

Fiertura de cătină vă vitaminizează
Cătina este un arbust cu multiple ramificaţii, pe suprafaţa căruia predomină perii stelaţi şi o mulţime de spini. Creşte din abundenţă pe albia râurilor, dar şi în locuri stâncoase şi abrupte din regiunile deluroase. Frunzele sunt verzi-albicioase, florile au culoarea galben ruginie, iar fructele sunt în bucheţele galben-portocalii. Acestea din urmă se recoltează într-o perioadă destul de mare, începând cu luna august şi până în plină iarnă, o dată cu primul îngheţ. Pentru a fi cât mai bogate în vitamina C, se recomandă totuşi lunile august-octombrie. În vederea conservării, fructele se usucă numai pe cale artificială, la o temperatură de 70°C. În compoziţia lor se află: vitaminele B1, B2, C, E, PP (provitamina A), flavonoide (vitamina P), proantociani, pectine, fitosteroli, ulei gras, catehină şi acizi triterpenici.
Pentru a prepara ceaiul de cătină aveţi nevoie de fructe proaspete sau uscate. Peste două linguriţe cu acestea se toarnă o cană cu apă clocotită şi se lasă la infuzat timp de 15 minute. Se beau două-trei căni pe zi înaintea meselor principale, iar cura de vitaminizare durează trei luni şi se recomandă de două ori pe an. Se obţin efecte benefice în afecţiuni precum avitaminoză, astenie, nevroză, convalescenţă, ulcer gastric şi duodenal, hepatită, boli alergice, psoriazis şi boli ale prostatei.

Indicat în tulburări circulatorii periferice
Afinul este un arbust de aproximativ 40 cm înălţime, cu tulpini care se târăsc pe suprafeţe impresionante. Creşte în regiunile de munte, în luminişuri de păduri, mai ales în golurile alpine. Frunzele sunt verzi şi uşor dinţate, iar fructele sunt rotunde, zemoase, de culoare neagră-albăstruie, cu aspect brumăriu. Sucul afinelor este violaceu-purpuriu, ceea ce le deosebeşte de specia Vaccinum uliginosum, cu care seamănă foarte mult. De la această plantă se utilizează doar frunzele şi fructele. Primele se pot recolta tot timpul verii, până toamna târziu, rupându-se doar ramurile fără flori. Se usucă împreună cu ramurile în locuri umbrite şi bine aerisite. Din 3-4 kg se poate obţine 1 kg de produs uscat. Afinele se culeg cu mâna sau cu ajutorul unui pieptene special, dar numai atunci când sunt bine coapte, de obicei la sfârşitul lunii iulie şi toată luna august. Se usucă întinzându-se în straturi subţiri, în camere special amenajate, la 70ºC, pe rame cu plasă de sârmă. După uscare se lasă două-trei zile la aerisit, apoi se pun în săculeţi de pânză sau în pungi de hârtie. Din 7-8 kg de afine proaspete se obţine 1 kg produs uscat.
Frunzele şi fructele de afin au proprietăţi astringente datorită taninului şi mai conţin: vitaminele A, B1, B2, C, E, F, PP şi antioxidanţi precum flavonoizi (care protejează organismul împotriva infecţiilor) şi antocianină (care îmbunătăţeşte acuitatea vizuală).
Ceaiul de afin este unul dintre puţinele ceaiuri în care se pun împreună şi frunze, şi fructe. Fie că acestea sunt crude, fie că sunt uscate, cantităţile pentru o cană cu ceai sunt: o linguriţă cu frunze şi cinci-şase afine, peste care se toarnă 250 ml de apă clocotită şi se lasă zece minute la infuzat. Lichidul rezultat se strecoară şi se bea călduţ, doar două căni pe zi, cu 30 de minute înainte de micul dejun şi de cină. O cură cu ceai de afin poate dura 30 de zile şi se repetă din trei în trei luni. Are efecte benefice în: diabet, gută, enterocolită, parazitoze intestinale, tulburări circulatorii periferice şi eczeme.

Alte remedii din Grădina Domnului
Coada-şoricelului. Este supranumită şi „regina plantelor medicinale”, datorită multitudinii de boli pe care le tratează. Este de mare preţ în afecţiunile dermatologice şi neurovegetative, fiind şi un puternic antiinflamator.
Teci de fasole. Păstăile conţin o serie de aminoacizi şi săruri minerale, ceea ce face din ceaiul de teci un puternic depurativ, un factor sigur de eliminare a toxinelor şi un calmant al spasmelor.
Sâmburi de gutui. Din sâmburii care se află în miezul gutuilor se prepară un ceai care ajută la vindecarea tusei, a bronşitei şi a răguşelii.
Isop. Un ceai miraculos, cu acţiune antispasmodică asupra musculaturii netede şi sedativ asupra sistemului nervos central.
Toate aceste ceaiuri se obţin dintr-o linguriţă cu plantă infuzată în 200 ml de apă clocotită şi se beau într-un interval de 20-30 de zile, fără a se depăşi două căni de ceai pe zi.

Descoperit de împăratul chinez Sen-Nung

Dacă plantele au devenit adevărate medicamente pentru mulţi dintre noi, nu trebuie să uităm că şi acestea au o istorie. Mai întâi a apărut ceaiul negru, acesta fiind numit de-a lungul timpului şi roşu sau chinezesc, deoarece era preparat şi folosit doar de acest popor. Mai târziu, arborele de ceai a fost cultivat şi utilizat în Rusia la fel de mult ca în China, doar că aici era apreciat sortimentul verde. Atât ceaiul negru, cât şi cel verde conţin multe vitamine şi săruri minerale, dar şi flavone, alături de magnifica vitamină C.
Conform legendei, primul care a descoperit întâmplător efectele benefice ale acestei licori a fost împăratul chinez Sen-Nung. Cultul ceaiului a apărut însă abia în timpul dinastiei Han, când au început să-l aplice ca pe cel mai eficient medicament. Călugării taoişti chinezi au afirmat că ceaiul nu numai că face mintea mai ageră, dar generează înţelepciune, ridicând spiritul.

Pont! Atât fructele de cătină, cât şi cele de afin se pot usca şi deasupra unui cuptor încins, cu condiţia să fie amestecate cu palete de lemn în tot timpul procesului de uscare.