de Mariana Borloveanu

- Leacuri mănăstireşti

Puterea vindecătoare a plantelor este de-a dreptul miraculoasă, important este să ştim să alegem modalitatea optimă de tămăduire, în funcţie de proprietăţile terapeutice şi de modul în care organismul asimilează ceea ce natura ne dăruieşte. Începând cu mugurii tineri şi până la rădăcinile uscate, plantele medicinale sunt un izvor nesecat de sănătate. Părintele Visarion de la Neamţ povestea că vieţuitorii din mănăstiri pun mare preţ pe pulberile obţinute de ei înşişi din diferite plante.

Binevenită în reumatism şi gripă
Parfumul emanat de salcia albă invită la relaxare. Pe lângă efectul calmant, vă poate fi de folos şi la tratarea mai multor afecţiuni chinuitoare. Coaja de salcie albă se recoltează în luna martie, doar de pe ramurile tinere, până la apariţia primelor frunze. Se taie în bucăţi de 2 cm lungime şi se pune la uscat, timp de aproximativ două săptămâni, în locuri bine aerisite şi lipsite de umezeală. Ideal ar fi ca temperatura de uscare să fie constantă. Bucăţile de coajă se încearcă din când în când, prin îndoire - dacă sunt elastice, mai trebuie lăsate la uscat, dar dacă sunt casante şi se rup, fără a se îndoi, procesul de uscare s-a terminat. Din acest moment se depozitează în locuri uscate, după ce bucăţile de coajă au fost ambalate în pungi de hârtie. Se macină cu ajutorul râşniţei de cafea în cantităţi cât mai mici, pentru că eficienţa maximă o are atunci când este proaspătă. Ce rămâne după prima utilizare se păstrează în borcănele mici de sticlă, bine închise. Această pulbere este de fapt Aspirină vegetală, bogată în salicină, care se transformă în acid salicilic. Spre deosebire de Aspirina sintetică, nu provoacă niciun fel de efecte secundare. Este benefică în reumatism articular acut, afecţiuni febrile, gripă, nevralgii, bronşită şi insomnii. Se administrează timp de două săptămâni, câte o linguriţă rasă de pulbere, de două ori pe zi, sublingual sau diluată cu ceai sau compot.

Cărbunele, doctorie pentru stomac
Pe vremea când nimeni nu ştia de medicamente, cu sute de ani în urmă, s-a descoperit un leac universal, pe care oamenii acelor vremuri îl foloseau pentru tămăduirea oricărei boli: pulberea de cărbune. Monahul Filotheu de la Mănăstirea Sfântul Nicolae Anapafsas, cel mai mic aşezământ al Complexului Monahal Meteora, a moştenit o reţetă de praf de cărbune care a vindecat pe mulţi: „Vechii călugări povesteau cum că orice fiinţă era tămăduită pe loc doar cu un tăciune din vatră. Lemnul ars trebuia însă să fie musai din tei sau de viţă-de-vie. Acest cărbune vegetal conţine substanţe active ce nu pot fi obţinute în laboratoare. Pentru obţinerea lui se sapă o groapă în pământ fără umezeală, care se dezinfectează cu apă de var. Se aleg apoi ramuri de tei sau de viţă-de-vie foarte bine uscate şi se ard în groapă, peste care s-a pus un strat de pământ curat. În timpul arderii trebuie să aveţi cât mai puţin oxigen în acea groapă. Dacă cel care prepară pulberea veghează în rugăciune lângă locul acela, atunci oricine va lua din acel cărbune se va lecui de orice boală”. Eficienţa acestui remediu naturist este dată de substanţele active (carbonaţi de mangan, magneziu, potasiu şi sodiu) şi de minerale precum siliciul şi seleniul, care au proprietăţi antitoxice, absorbante, antiseptice, calmante, cicatrizante şi antispastice. Efecte benefice: reduce colesterolul, acţionează ca un pansament gastric, balonare, dureri abdominale, tulburări de ritm cardiac şi ca antidot în cazuri de otrăviri accidentale. Se administrează timp de o săptămână câte o jumătate de linguriţă cu cărbune într-un pahar cu apă, de două ori pe zi, între mese.

Pelinul reglează ciclul menstrual
Pentru obţinerea pulberii de pelin, recoltarea se face în două etape: frunzele se culeg în lunile mai-iunie, înainte de înflorire, pentru că la începutul înfloririi există un procent maxim de ulei eteric şi de principii active. Ramurile florifere se culeg în momentul maxim al înfloririi, de obicei în lunile iulie-august, uneori chiar şi la începutul lunii septembrie. În ceea ce priveşte procesul de recoltare a pelinului, există o particularitate de care trebuie să ţineţi seama: plantele se culeg doar pe timp uscat, de la amiază şi până pe la ora 16:00, pentru că eventuala brumă sau ploaie ar face să se spele principiile amare de pe suprafaţa frunzelor. Uscarea ambelor segmente ale plantei se face numai la umbră, deoarece lumina decolorează foarte uşor pelinul. După încheierea perioadei de uscare, pelinul îşi păstrează culoarea naturală, mirosul caracteristic şi gustul puternic amar. Pulberea se obţine prin aceeaşi metodă a trecerii plantei prin râşniţa de cafea şi a cernerii prin sită deasă, preparatul păstrându-se într-un borcan bine închis. Este tonic, detoxificant, aperitiv, antispastic, antifebril, eficient în ascaridoză, anemie, convalescenţă şi tulburări ale ciclului menstrual. Tratamentul cu pulbere de pelin se face în cure foarte scurte, nu mai mult de o săptămână, timp în care se va administra câte o jumătate de linguriţă cu pulbere diluată în 100 ml lichid de două ori pe zi, cu un sfert de oră înaintea meselor principale. Atenţie! Pentru a evita iritaţii ale mucoasei digestive, ameţeli sau migrene, trebuie să respectaţi cu stricteţe dozele recomandate.
Alte pulberi obţinute după aceleaşi principii sunt cele de: stânjenel, ghimbir, leuştean, urzică, ardei iute, măcriş, mărar, trei-fraţi-pătaţi, afin, pătlagină, fenicul, cicoare, coada-calului, pedicuţă, stejar, floare de salcâm, volbură, roiniţă şi obligeană.

Se prepară doar din plante bine uscate

Spre deosebire de ceaiuri şi macerate, pulberile obţinute din plante medicinale sunt asimilate mult mai repede, motiv pentru care se recurge adesea la aceste tratamente naturiste. Pentru o eficienţă maximă, plantele din care se obţine pulberea trebuie să fie foarte bine uscate, în spaţii special amenajate, ferite de soare şi bine aerisite. Dacă în timpul procesului de uscare acestea mucegăiesc sau fermentează, obţinerea pulberilor este imposibilă, pentru că prelucrarea plantei uscate se face cu ajutorul unui mojar sau al râşniţei electrice. În niciunul dintre cazuri nu poate fi folosită decât plantă uscată, care după măcinare se cerne printr-o sită deasă şi se păstrează în recipiente din sticlă, închise ermetic.