Stau deseori și mă gândesc la toate încercările prin care ne e dat să trecem. Nu doar în lumea actuală, ci la modul general. Părinți care-și pierd copiii, oameni dragi care se duc de printre noi, nevoi, suferințe, tristeți și neîmpliniri. E un întreg de nedreptăți și parcă fiecare e venită cu scopul ei precis. Și ne apasă pe umeri, și ne simțim împovărați de trăirile noastre, dar și de necazurile celor din jurul nostru.
Cred în oamenii care inspiră. Cred în puterea acelor artiști care înțeleg că talentul și pasiunea lor reprezintă o menire pentru cei din jur, fiind 100% responsabili de actul lor artistic, de felul în care aleg să se prezinte și să-și exprime sufletul. Iubesc artiștii care înțeleg că profesia aceasta are un singur bilet - doar dus - și nu se dau jos la stațiile intermediare, menținându-și traiectoria indiferent de vremuri sau de curente. Acesta-i și cazul bunei mele prietene și colege Paula Seling.
Îmi place să scriu despre oameni, despre faptele lor admirabile și chiar vreau să cred că editorialele mele, în timp, dincolo de orice altceva, v-au făcut să redescoperiți personalități sau să le priviți cu alți ochi ca și până acum, ori dacă nu, să vedeți și din altă perspectivă lucrurile. Credeți-mă, de multe ori, ne facem impresii eronate despre cei care apar la televizor, judecând cu ușurință, fără a vedea arta, fără a încerca să trecem peste prejudecăți. E foarte simplu să pui ștampile și să ți se pară că totu-i greșit, fără a te analiza, măcar pentru câteva momente, și pe tine! De obicei, e bine să punem în balanță și să vedem partea frumoasă din oameni.
Citeam zilele acestea numeroase comentarii vizavi de nevoia oamenilor de artă, de relativitatea acesteia și despre felul în care noi, artiștii, suntem afectați sau nu de fenomenul în care s-a transformat, la propriu, lumea în care trăim. Recunosc că n-am mai fost de multă vreme așa mâhnit, pentru că am observat o înverșunare profundă și mi-am dat seama că unii oameni nu înțeleg, nici acum, după mii și mii de ani, nevoia avidă a unei lumi de-a avea artă. Indiferent de forma ei. Vreau să ne înțelegem clar. Ce-mi place mie, poate că nu place altuia și invers. Nu mai suntem în Evul Mediu, ca să impunem ceva și ca să ne dăm mari și tari cu opiniile noastre.
Iubesc oamenii care se dăruiesc profesiei lor, care trăiesc cu ardoare fiecare bucățică din munca lor, din ce au învățat, fiind într-o permanentă luptă cu ei înșiși, pentru dezvoltarea personală și evoluție. Iubesc doctorii care se lasă pe ei și-i pun în prim plan pe pacienții lor, cu orice risc. Un astfel de exemplu, de om, în primul rând, și-apoi de doctor formidabil, este doamna Nicoleta Morariu, doctor stomatolog, chirurg maxilo-facial, implantolog, specialist în parodontologie și inventator. Da, citiți bine, nu e nicio glumă, vorbesc despre o mare personalitate în acest domeniu! Deși foarte tânără, doamna doctor Morariu are nenumărate performanțe, specializări, studii și o practică de peste 25 de ani.
Încep cu o întâmplare care m-a pus pe gânduri și mi-a arătat că mai există în lumea aceasta oameni onești și demni, care-și respectă cuvântul, se respectă pe sine și pe cei din jur. Am filmat săptămânile trecute o ediție specială de sărbători la TVR 2. Toate bune și frumoase. Edițiile emisiunii acestea se pregătesc cu multe zile înainte, se caută invitați, se definește conceptul, totul e milimetric pus la punct, pentru a avea siguranța că va ieși ceva de calitate. Asta înseamnă că pe parcurs pot apărea situații neprevăzute până la filmare. Și s-a întâmplat asta de zeci de ori, când am refăcut de la zero ediții sau am chemat alți invitați. Nu a fost cazul în ceea ce o privește pe ELENA MOȘUC.
Uneori îmi pierd răbdarea. Uneori mi se pare că lumea o ia la goană și eu împreună cu ea și nu mai am nici vreme, nici nervii necesari ca să mai stau să ascult ori să pun în balanță. Știu că nu-i atitudinea corectă și mai știu că pentru bunul mers al lucrurilor și pentru echilibru, este nevoie să ascult de două ori și să fiu cumpătat, dar în anumite situații obosesc. Cred că așa pățiți și voi. Lumea aceasta schimbată în care trăim cu toții, cu pandemia nemiloasă, ne întinde la maximum fiecare parte a răbdării noastre și ne arată părți pe care nu credem că le avem.