Main menu

header

Un proiect pentru artişti

28-1Petru Luhan este un tânăr din Suceava care a plecat acum 15 ani în Germania să cunoască lumea. A început prin a face munci grele, a învăţat limba la seral, a făcut facultatea în condiţii la fel de grele şi a plecat apoi în Australia, cu aceeaşi sete de cunoaştere. Toate acestea i-au luat peste 15 ani. Azi are 35 de ani, este europarlamentar şi membru al mai multor comisii în Parlamentul European. În anul 2012, Casa Europeană l-a desemnat „Personalitatea anului pentru o Românie europeană”. Înainte de aceasta şi-a făcut stagiul în cadrul Parlamentului German şi a participat la programe de schimb de experienţă şi formare în SUA şi Australia. Cunoscător a patru limbi străine, Petru este perfect pregătit pentru a susţine idei importante în Parlamentul European, deoarece şi-a păstrat entuziasmul de tânăr idealist.

Sibiul e numai zâmbet

33-1Probabil ştiţi că săptămâna trecută s-a desfăşurat la Sibiu ediţia a XX-a, jubiliară, a Festivalului de Teatru de la Sibiu (foto 1) - al treilea din lume după Avignon şi Edinburgh. Început timid, dar cu mare pasiune, astăzi este cotat ca un festival de mare anvergură la care au participat 70 de ţări cu 150 de companii de teatru şi 300 de spectacole. La această dată se sărbătoresc şi 20 de ani de la intrarea României în Organizaţia Internaţională a Francofoniei, a cărei preşedinţie o deţine Franţa. Invitat a fost domnul George Banu (foto 2), eseist, profesor la Sorbona din Paris şi cel mai prolific scriitor în domeniul teatral.

În miniturneu (II)

26-1Ca de obicei, la a doua călătorie într-o ţară ai sentimentul că o cunoşti. Sigur ţi-ai făcut doar o idee generală despre ea şi despre cetăţenii ei. Vizitezi mai întâi catedralele, bisericile, apoi muzeele, împrejurimile şi, bineînţeles, marile magazine. Deci, îţi faci o idee generală. Dar cât de interesant este să descoperi a doua oară amănuntele, alte locuri care o caracterizează, oamenii şi modul lor de viaţă!

În miniturneu (I)

23-1Cum aţi aflat, probabil, viaţa noastră se desfăşoară pe mai multe planuri şi, oricum, în mai multe locuri, singuri, alteori în echipe mici de doi-trei, sau cu tot colectivul unui spectacol de revistă, ce însumează decoruri, costume, lumini, aparatură de sonorizare, cabiniere, maşinişti, coafeze, balerini, cântăreţi, actori. O armată întreagă de oameni. Tocmai ne-am întors dintr-un asemenea turneu, obositor, dar extraordinar de frumos. Am fost să jucăm în nordul Moldovei în două locaţii foarte îndepărtate, Buhuşi şi Ipoteşti. De acolo până unde se agaţă harta în cui sunt doar câţiva kilometri. De n-aţi atins niciodată locurile acelea unde Moldova se înfrăţeşte cu Bucovina n-aţi văzut nimic. Veţi rămâne uimiţi cum niciun partid nemernic n-a defrişat pădurile care aici umbresc spaţii întinse şi mărginesc drumul excepţional ce străbate Moldova. Printre ele sunt petice de iarbă, de un verde deschis, unde se văd sate curate, cu căsuţe colorate, iar bisericile mai înalte stau de strajă aşezărilor omeneşti paşnice. Din loc în loc întâlneşti indicatoare ce te îndeamnă să vizitezi cele mai frumoase mănăstiri din România.

Amintiri din Chişinău

26-1Probabil că nu e întâmplător faptul că oraşul care mă tentează cel mai mult să-l vizitez este Chişinău. Poate pentru faptul că de el mă leagă cele mai vechi şi mai tandre amintiri, şi vesele, şi triste. De fapt, eu sunt născută într-un sat de lângă Orhei, un orăşel nu prea mare şi nu prea departe de capitală, unde părinţii mei, iniţial copii de ţărani mijlocaşi, şi-au făcut şcoala şi pe urmă au devenit la rândul lor dascăli pentru generaţiile viitoare. Pot uita cum mâncam pe prispă la neneaca bob frecat, o bunătate despre care dumneavoastră poate nici n-aţi auzit, cum culegeam pere mari, parfumate şi le dădeam prietenilor mei de pe stradă şi, ca să le scap de ochii vigilenţi ai mamei, le ascundeam sub bluză în chip de sâni... Dar cum să uit ziua în care i-am dus tatei la Poliţie, unde era arestat şi de unde mai apoi a luat drumul Siberiei, două perechi de ciorapi, două cămăşi şi două izmene? Deşi aveam doar 5 ani, nu voi uita clipele acelea când am rămas singură cu mama şi cu groaza în suflet că nu-l vom mai vedea niciodată?! Avea un reumatism infecţios şi eram convinse că nu va suporta clima de -50˚C de la Vladivostok. Presimţirea noastră a fost doar pe jumătate adevărată, căci 19 ani n-am ştiut nimic de el şi am rămas convinse că s-a prăpădit. Dar tata a fost un om foarte puternic, s-a hrănit cu vrăbii ce cădeau îngheţate din cer şi cu rădăcini de copaci şi a scris scrisori stropite cu lacrimi amare. Noi nu le-am primit niciodată. Am aflat mai târziu că erau arse la poarta lagărului, căci cine ar fi pus timbre pe 60.000 de epistole îndurerate? Atâţi moldoveni erau acolo. S-au întors doar 10%, printre care şi dragul meu tată. Când ne-am văzut la Chişinău, după 19 ani, eu aveam 24 de ani, el 50. Ne plimbam prin faţa Teatrului Naţional şi era nespus de mândru că bărbaţii îl invidiază privindu-l la braţ cu mine. Tata avea un umor nebun, pe care l-a păstrat până la sfârşit, alungând din minte necazurile tinereţii. A murit la 90 de ani; nu de bătrâneţe, ci de operaţie de bilă prost îngrijită.

Final de excursie

36-1N-aş dori să mă repet, dar fără să vreau cuvintele mă vor trăda, căci cuvintele „frumos”, „extraordinar”, chiar „divin” nu pot lipsi din povestea mea, şi sper să credeţi că ele sunt de vină, minunile pe care le-am întâlnit, şi nu sărăcia vocabularului meu. Într-o bună zi, din cele şapte petrecute într-un hotel bunicel de lângă Sorento, am pornit să vizităm Pompeiul (foto 1). Cum să-i spun, oare, oraşul-martir sau oraşul-relicvă, victima titanului Vezuviu cu sute de ani în urmă? Pompeiul s-a născut în secolul al VIII-lea î.Hr. şi a dispărut în anul 79 d.Hr. Era o cetate înfloritoare, căci azi, când priveşti ruinele reconstituite, găseşti tot ce înseamnă un oraş bine organizat, cu temple, teatre, stadion, magazine, cârciumi, case de meseriaşi sau vile de mari bogătaşi. Dar iată că într-o zi uriaşul Vezuviu, furios, s-a scuturat şi a vărsat împrejur, din adâncu-i, foc, lavă şi cenuşă. Aşa a dispărut Pompeiul. Abia în secolul al XVIII-lea a început să iasă de sub cei 6 m de cenuşă urmele vechiului oraş. Azi putem vedea cum trăsnetul acesta a venit peste oameni. Erau la muncă, pe stradă sau în temple.

Un colţ de lume dumnezeiesc: Capri

33-1Vă amintiţi, cu siguranţă, fraza „Vedi Napoli e poi Muori”. Am văzut Napoli şi am constatat că nu mori după aceea, ci este vorba despre o altă localitate, şi anume Muori. Eu aş spune acum Vedi Napoli şi apoi imediat pleacă spre Capri. O insulă de doar 10 kilometri pătraţi, într-o formă de trei straturi ca trei cornişe desenate perfect, şi 14.000 de locuitori. Este plină de vegetaţie tipic mediteraneană, iar denumirea vine de la capră. Locuită iniţial de greci, crescători de oi, insula stârneşte invidia romanilor, care îi vor supune la un moment dat şi va deveni teritoriu roman. Frumuseţea locului este demnă de invidiat, şi de aceea va deveni un spaţiu exclusiv, unde împăratul Tiberius îşi stabileşte locuinţa şi îşi impune legile. Se spune că de pe stâncile înalte Tiberius îşi arunca în mare nevestele intrate în dizgraţie şi presupuşii duşmani.

Napoli, un colţ de Rai

28-1Prima oară când am pornit într-o excursie în străinătate cu câţiva prieteni ai mei am inventat denumirea „Programul rabbla”. De ce? Pentru că privesc în glumă şi cu îngăduinţă scurgerea vremii şi, deoarece programul este destinat seniorilor, mi-am permis această denumire tandră. De atunci am mai petrecut de câteva ori împreună cu seniorii în excursii minunate, văzând locuri care de care mai frumoase, oameni diferiţi şi obiceiuri şi gustând bucate specifice ce ne-au îmbogăţit sufletul şi mintea. De data aceasta, destinaţia a fost Napoli, Italia. Pot spune cu mâna pe inimă că ţara aceasta, care nouă ne este foarte apropiată, e Raiul pe Pământ, iar Napoli, un colţ din acest Rai, ne-a oferit o imagine de vis.

Pe covorul roşu (II)

34-1Caravană. De-a lungul anilor, acest cuvânt a avut pentru mine două înţelesuri. Primul, încă din anii de şcoală, însemna o înşiruire lungă de cămile ce mergeau încărcate de saci în pustiul nisipos, desenate pe fundul unei farfurii de tort din dulapul bunicii şi cărora eu le-am făcut felul aruncând resturile de la masă la căţel cu tot cu farfurie, de teamă. Mai târziu, locuind la ţară, în comuna Slimnic, de lângă Sibiu, am simţit bucuria imensă când sosea caravana cinematografică. Se proiecta filmul ori la Căminul Cultural, ori pe zidul unui cinematograf amărât de la marginea satului. Întâi adăsta un microbuz mare cu nişte trompete pe acoperiş din care ţâşneau sunete asurzitoare însoţite de o muzică hârjâită. Dar nouă ni se păreau divine. „Atenţiune, atenţiune, astă-seară, în localitatea dumneavoastră, rulează filmul «Răsună valea» sau «Nepoţii gornistului»”. Noi, copiii, aşteptam cu guriţa căscată clipa când vom vedea minunea. Imaginile alergau spre noi nebune, iar noi tresăream speriaţi, convinşi că trenul de pe ecran ne va face una cu pământul. Tristeţe mare când caravana pleca, şi noi rămâneam singuri, povestind şi repovestind întâmplările văzute.

Pe covorul roşu (I)

28-1Cu toţii aţi urmărit evenimentul de premiere de la Oscar, Cannes sau Berlin. E o lume nebună, cu sute de fotografi care se agită în jurul vedetelor care păşesc zâmbitoare, parcurgând covorul roşu şi expunându-şi elegant ţinutele pregătite din timp, pentru a epata mulţimea de pe întregul mapamond. Parada de rochii care mai de care, semnate de mari creatori, unele potrivite persoanei, altele nepotrivite, căci ce ar mai consemna poliţia răutăcioasă a modei care urmăreşte evenimentul? Fotografiile clasice sunt făcute în faţa unui panou uriaş pe care sunt consemnaţi sponsorii, ploaie de aplauze, zâmbete largi aruncate în toate părţile, perechi frumoase fericite sau mai târziu nefericite, mă rog, o lume sclipitoare ce fascinează publicul. Desigur, am luat şi noi modelul - de ce nu? -, şi producţiile cinematografiei româneşti îşi onorează premiera în acelaşi sistem epatant ce bucură şi spectatorii, şi creatorii.

Amintiri

31-1De când am început să înţeleg ceea ce citesc am aflat că România a avut generaţii şi generaţii de artişti extraordinari, dintre care unii au demonstrat asta şi în străinătate, ca Elvira Popescu.

Newsletter