de Iulian D. Moleianu
Potrivit celebrului micolog Marcel Morlet, orice amator de ciuperci, dornic să se apuce de culesul lor în vederea consumării, trebuie să fie capabil să identifice cu siguranţă, în toate stadiile lor de creştere, cele trei ciuperci ucigaşe şi cele şase foarte toxice. Par puţine şi totuşi, în fiecare an, există încă persoane care mor sau sunt grav intoxicate cu ciuperci.
Amanita faloidă, Amanita viroasă şi Amanita de primăvară conţin cel mai mult venin
Teoretic, în toată lumea există doar trei tipuri de specii mortale de ciuperci: Amanita faloidă, Amanita viroasă şi Amanita de primăvară. Celelalte şase specii toxice care nu au cauzat moartea decât rareori sunt: Amanita moartea muştelor, Amanita panteră, Lepiota helveolată, Inciba lui Patouillard, Entoloma lividă (sau ciuperca pieptănaşului) şi Cortinarul de munte. Să facem însă cunoştinţă cu semnele de intoxicaţie provocate de consumul de ciuperci. Primul este sindromul faloidian, adică sindromul provocat de ingerarea uneia dintre primele trei Amanite. Primele semne de otrăvire apar după 10-12 ore, iar ele variază de la diaree, vomă, senzaţie de frig, pierderea rapidă a forţelor, ameţeli şi transpiraţii abundente până la apatie, cu menţinerea lucidităţii. După o scurtă revenire amăgitoare, otrava produce icter şi apoi moartea bolnavului. Al doilea semn de intoxicaţie este sindromul panterinian, care apare în urma ingerării Amanitei panteră sau a morţii muştelor. Începutul chinului apare după una-trei ore, şi suferinţa se manifestă prin tulburări gastrointestinale, dureri, excitaţie, halucinaţii şi pupile dilatate. Mai pot apărea tulburări delirante (un fel de beţie şi râsete), accese de mânie, mers împleticit şi chiar apatie mintală. Amanita faloidă, cea mai periculoasă, a fost descoperită abia în anul 1955, iar din acest motiv nu este descrisă sau reprodusă în nicio carte de popularizare anterioară, iar toate lucrările de micologie declarau că genul Cortinarius, din care ciuperca face parte, nu conţine nicio specie veninoasă. Nebunia a început însă când în anul 1952, în Polonia, 102 persoane au fost grav intoxicate, iar 11 au murit. Tratamentele ţin de producerea vomei, spălături stomacale, administrarea cărbunelui medicinal, dar dincolo de orice este recomandată spitalizarea rapidă.
Atropina şi vitamina C, părţile esenţiale ale tratamentului
La celelalte forme de ciuperci toxice apare sindromul muscarinian, care se dezvoltă, de regulă, la una-trei ore de la ingerarea otrăvii şi se manifestă prin hipersecreţii (salivă, sudoare, lacrimi), tremurături, sughiţ şi pupile micşorate. Tratamentul se face cu atropină, dar se recomandă spitalizarea de urgenţă. Metodele de reanimare şi de tratament clasic pot, în prezent, în funcţie de promptitudinea intervenţiei, să reducă procentajul deceselor de la 40% la 10%. Tratamentul se face, în general, prin asocierea unui antibiotic (Dihydrostreptomicina) cu un dezinfectant chimic şi cu vitamina C. Antibioticul se administrează intravenos, în combinaţie cu o doză de Ercefuril şi cu una de Abiocină. Orice intoxicaţie apărută după consumul ciupercilor trebuie tratată printr-o injecţie intravenoasă cu vitamina C, însoţită de prescrierile Abiocinei şi mai ales Encefurilului. Dacă bolnavul refuză internarea în spital, administrarea vitaminei C va continua, în cantitate de un gram, dimineaţa şi seara, vreme de trei-patru zile. Ercefurilul trebuie dat în doze tari (12-20 de gerule pe zi), asociat cu Abiocina (şase pe zi), timp de trei-patru zile.
Se recomandă drojdiile şi consumul de morcovi
De asemenea, drojdiile sunt indispensabile pentru reînsămânţarea tubului digestiv, dar nu se recomandă administrarea lor în primele 24 de ore după intoxicare. Pentru alimentaţia pacientului se recomandă din abundenţă, aproape exclusiv, morcovi sub formă de piure. Apoi, banane, orez şi, după două-trei zile, carne. În niciun caz nu sunt recomandaţi cartofii şi spanacul, care provoacă imediat diaree.
Bureţii trataţi chimic se utilizează cu succes în vindecarea unor afecţiuni
De-a lungul vremii, o mulţime de ciuperci veninoase au fost tratate în laboratoare, şi acum se găsesc de vânzare pe rafturile magazinelor cu produse naturiste şi chiar ale supermarketurilor. Ba mai mult, multe dintre aceste ciuperci (foste) otrăvitoare sunt folosite cu succes în medicina naturistă. În trecut, Buretele de iască era folosit doar pentru confecţionarea fitilelor pentru amânare, iar acum, aplicat pe plăgi, este un excelent hemostatic şi se recomandă împotriva transpiraţiilor nocturne ale tuberculoşilor. Nicoretele de primăvară este recomandat diabeticilor, iar Falsul Nicorete (provenit din Canada), consumat crud, este fortifiant. De asemenea, după tratarea cu diverse substanţe chimice, numeroase ciuperci care în trecut provocau stări halucinogene sunt cunoscute astăzi pentru virtuţile lor sudorifice, de slăbire sau laxative. Aspectul este foarte important, deoarece, dacă la jumătatea secolului trecut, la „Salonul ciupercilor” de la Paris erau prezentate aproape 500 de specii veninoase, în prezent, graţie intervenţiilor medicilor şi chimiştilor, doar cele prezentate mai sus au proprietăţi letale.
Profesorul Cat Adams a dezvăluit antidotul miraculos: sibilina
Profesorul Cat Adams, de la Universitatea Harvard, care întocmea o revizie de specialitate asupra Amanitei faloide, a anunţat acum doi ani că oamenii de ştiinţă testează un posibil antidot menit să vindece persoanele otrăvite de ciuperca ucigaşă. Este vorba despre sibilină, o substanţă extrasă din planta numită armurariu şi care a produs adevărate minuni. Cercetătorii de la Dominican Hospital din Santa Cruz (SUA) au tratat peste 60 de pacienţi otrăviţi cu Amanita faloidă, iar toţi cei care au început tratamentul în primele 96 de ore de la ingestia ciupercii şi cărora încă le mai funcţionau rinichii au supravieţuit. Doar câţiva, care au ajuns la spital prea târziu, au murit. Savanţii au demonstrat că, administrată intravenos, sibilina blochează receptorii care fixează otrava în ficat, astfel încât aceasta rămâne în fluxul sangvin şi poate fi eliminată prin rinichi. Un element-cheie pentru supravieţuire este hidratarea intensivă a pacienţilor, pentru a menţine funcţia rinichilor şi a grăbi eliminarea toxinei.