de Carmen Ciripoiu
- Cea mai veche biserică a Bucureştiului
Timidă şi firavă, micuţa biserică a lui Bucur Ciobanul nu s-a plâns niciodată de nimic. Şi-a văzut doar de pravila zilnică şi de rugăciunea necontenită şi a tresărit uşor doar când clopotul a cinstit hramul Sfinţilor Atanasie şi Chiril al Alexandriei. Tăcută ca un părinte în pustie, sfântul lăcaş e chiar hrisovul, actul de identitate al Capitalei.
Se urcă 33 de trepte, anii în care Mântuitorul a fost răstignit
Vorbim întruna, fiecare cu fiecare. Numai lui Dumnezeu nu avem a-i spune nimic. Lui Dumnezeu nu-i trimite nimeni nici scrisoare, nici e-mail, nici SMS. Ne ataşăm prea uşor de lucrurile reci, inerte, fără viaţă, şi ne credem cei mai grozavi de pe pământ, uitând de frumuseţea smerită a bisericilor istorice. Cine vrea cu adevărat să intre în biserica lui Bucur Ciobanul, cel mai vechi lăcaş sfânt din Bucureşti, trebuie să se ostenească. Mai întâi trebuie să ajungă pe Strada Radu Vodă, la numărul 33. Apoi trebuie să urce din greu cele 33 de trepte. Anii în care Mântuitorul a fost răstignit, a înviat şi s-a înălţat la Ceruri. E drept că la Dumnezeu nu se poate ajunge decât cu trudă. Şi cu canon, sacrificiu şi multă dragoste. Nicăieri, în tot Bucureştiul trufaş nu se găseşte o bijuterie de arhitectură românească precum Biserica Bucur Ciobanul. Frumoasă şi simplă ca o mireasă din trecut, locul pare mai degrabă un mic orăşel plin de sfinţi. Sau o odaie ţărănească având pereţii mirosind a var proaspăt, pe care stau aşezate cuminţi icoane vechi. Totul miroase aici a tămâie. Până şi podeaua. Micuţul lăcaş răspunde dorului după Raiul pierdut în societatea modernă, propovăduind mântuirea prin frumuseţea şi simplitatea la care se ajunge prin sfinţenia vieţii trăite în Hristos. Nici cuvintele nu pot fi rostite. Aici nu e nevoie de vorbe, iar lucrul acesta o spune şi tăbliţa pe care stă scris, ca o poruncă dumnezeiască: „În acest loc nu se vorbeşte. Este o biserică tăcută”. Doar se murmură rugăciunea inimii, dăinuind pururi fără început şi fără sfârşit. Întocmai cum a spus Sfântul Grigorie de Nyssa: „Dumnezeu este plenitudinea a tot ceea ce este bine şi frumos în sine, fiindcă El nu are nevoie de nimic în afara Sa, pentru că El posedă totul în Sine. El voieşte numai ce are, şi are tot ce voieşte frumos pe temeiul naturii Sale”. Scaunele de lemn ce stau încolonate ca într-un tren spre Paradis aşteaptă să fie umplute de credincioşi. Alături de candele, pe câteva bucăţele de hârtie sunt aşternute, din când în când, rugăciuni pornite din adâncul inimii. Dorinţe împletite cu lacrimi de deznădejde, de pocăinţă. Nimeni nu a intrat vreodată în micul colţ de Rai cu vreo dorinţă, iar aceasta să nu fi fost împlinită. Niciodată.
Punte între trecut şi viitor
Fără a avea un act de naştere, pentru că documentele istorice nu dau cu exactitate date despre întemeierea Bisericii Bucur Ciobanul, legenda spune că lăcaşul ar fi fost construit de legendarul întemeietor al cetăţii de pe Dâmboviţa. Acest lucru a fost amintit şi de renumitul istoric Gion Ionescu, care a precizat că: „Bucur Ciobanul - povesteau unii cu emoţie -, păscându-şi oile pe colinele păduroase ale Dâmboviţei, a durat aici, în malul gârlei, o bisericuţă de lemn, ca să-i fie sieşi şi moştenitorilor săi un lăcaş de rugăciune către Bunul Dumnezeu”. O altă pisanie aminteşte că „Io, Mircea I Basarab, Domnul Ţării Româneşti, Duce al Făgăraşului şi biruitor al ţinutului Dobrogei de peste Dunăre, la anul 6924 (1416) am zidit biserica de zid, în locul celei de lemn a lui Bucur, în pădure, pe movila de lângă Dâmboviţa, cu hramul Sfinţilor Atanasie şi Gavril, unde am pus oasele morţilor căzuţi în tabăra ce am avut cu turcii, la Giurgiu, iulie, 12”. Denumirea actuală a bisericuţei a apărut însă pentru prima dată înscrisă pe o veche hartă a oraşului Bucureşti, datată în anul 1844. Se crede că biserica de la 1416 ar fi fost distrusă în anul 1595 în timpul bătăliei dintre Mihai Viteazul şi Sinan Paşa. Actuala biserică Bucur a fost construită de un anume egumen Atanasie şi rezidită de monahii Mănăstirii Radu Vodă, peste fundaţiile vechi, cu scopul de a fi folosită drept osuar şi capelă a cimitirului mănăstirii. De altfel, acest lucru este confirmat şi de adâncimea fundaţiilor actualei biserici, de nu mai puţin 3,3 metri, în condiţiile în care Bisericuţa Ciobanului Bucur are doar 4,75 metri.
Lăcaşul nu a fost pictat niciodată
Închinată Sfinţilor Atanasie şi Chiril, Biserica Bucur Ciobanul se remarcă nu atât prin dimensiuni impunătoare, ci prin decoraţiuni exterioare impresionante, o îmbinare splendidă de detalii occidentale şi orientale. Intrarea în sfântul lăcaş se face printr-un pridvor asemănător prispelor din casele ţărăneşti, edificiul având în partea superioară o turlă simplă cu streaşină în formă de ciupercă. Uşile şi ferestrele au ancadramente din piatră sculptată ce au fost aplicate la începutul secolului al XX-lea de însuşi arhitectul Casei Regale, Grigore Cerchez. Fascinant este arcul ce se află sub fereastra Sfântului Altar, la o înălţime de 2,5 metri, despre care istoricii spun că poate fi al ferestrei Sfintei biserici din 1416. Potrivit specialiştilor, biserica lui Bucur Ciobanul nu a fost niciodată pictată, iar icoanele pictate pe lemn sau pe sticlă au fost donate de credincioşi în anul 1938. La biserica lui Bucur, tainele istoriei stau ascunse şi acum. Acolo, pe cele 33 de trepte din piatră, se mai aud parcă fluierul ciobanului Bucur şi rugăciunile vechilor ieromonahi ai Mănăstirii Radu Vodă, ce leagă pământul deznădejdii de cerul speranţei.
