de Adela Stăncescu

- Este prăznuit de Biserica Ortodoxă la 15 noiembrie

Unul dintre cei mai mari stareţi din România, Cuviosul Paisie Velicicovski, a alcătuit unele reguli ale vieţii monahale, care puneau accent pe studierea scrierilor Sfinţilor Părinţi şi pe practicarea Rugăciunii lui Iisus în viaţa de obşte. A pus bazele unei adevărate şcoli de traducere pentru tinerii călugări şi a realizat prima ediţie a Filocaliei în română şi în rusă. Originar din Ucraina, a trăit în ţara noastră 35 de ani şi este prăznuit de Biserica Ortodoxă la 15 noiembrie.

Născut în familie de preoţi
Sfântul Paisie a venit pe lume în 1722, în oraşul Poltava, din Ucraina, şi a primit la botez numele Petru. Străbunicul, bunicul şi tatăl au fost preoţi, iar mama s-a călugărit spre sfârşitul vieţii. Rămas orfan de tată la vârsta de 4 ani, a fost crescut de mama şi de fraţii săi. După ce a învăţat la şcoala parohială, s-a înscris la vestita Academie din Kiev, unde a învăţat limbile greacă, slavă şi poloneză, însă nu a reuşit să termine studiile. La 18 ani, mânat de dorinţa de a intra în cinul monahal, a mers în diferite mănăstiri din Ucraina şi a fost făcut rasofor cu numele Platon.

Monah la Muntele Sacru
Peste doi ani, dorind să atingă o treaptă mai înaltă din viaţa duhovnicească, a venit în Ţările Române şi a vieţuit un timp în mănăstirile Dălhăuţi, Trăisteni, Poiana Mărului şi Cârnu. Aici a cunoscut părinţi cu viaţă aleasă, care trăiseră deja o vreme în Muntele Sfânt şi aveau o puternică influenţă atonită. De la aceştia a învăţat rânduielile vieţii călugăreşti, iar la sfaturile lor a plecat la Muntele Athos, unde a stat 17 ani. În primii patru ani a trăit ca sihastru într-o chilie din preajma Mănăstirii Pantocrator. Apoi a venit aici duhovnicul său, Sfântul Vasile de la Poiana Mărului, care l-a călugărit cu numele Paisie. După ce a fost hirotonit ieromonah, Cuviosul a întemeiat o obşte în Schitul Sfântul Ilie, formată din 64 de călugări români, ucraineni şi ruşi. Chiliile erau însă insuficiente, şi de aceea au venit toţi în ţara noastră, unde erau mănăstiri mari.

A urmat şcoala duhovnicească la Dragomirna şi Secu
Mitropolitul Iaşiului le-a oferit Mănăstirea Dragomirna, unde au stat timp de 12 ani. Sfântul Paisie a întocmit aici un „îndreptar” duhovnicesc pentru viaţa monahală, după rânduiala atonită, care se referă la: viaţa de obşte dusă în sărăcie de bunăvoie, ascultarea desăvârşită faţă de stareţ, tăcerea, lectura patristică, Rugăciunea lui Iisus, mărturisirea păcatelor, participarea la slujbe, şi altele. În acelaşi timp a tradus din limba greacă, împreună cu ucenicii săi, o parte dintre scrierile Sfinţilor Părinţi, devenind fondatorul Filocaliei în română şi în slavonă.
De la Dragomirna a fost nevoit să plece în 1775, când Imperiul Habsburgic a ocupat Bucovina. Împreună cu 200 de călugări, din cei 350 câţi erau acolo, Cuviosul Paisie s-a stabilit la Mănăstirea Secu, unde a fost stareţ timp de patru ani. A introdus şi aici aceleaşi reguli de viaţă duhovnicească şi a pus bazele unei şcoli la care tinerii monahi învăţau limba greacă pentru traduceri din scrierile patristice.

Mănăstirea Neamţ, un „nou Athos”
La insistenţa domnitorului Moldovei, Sfântul Paisie s-a mutat de la Secu la Neamţ şi a fost timp de 15 ani stareţ al celor două mănăstiri unificate. Această perioadă a fost cea mai rodnică din viaţa sa în privinţa reînnoirii vieţii monahale, păstrând cu sfinţenie acelaşi regulament de la Muntele Athos. Obştea Mănăstirii Neamţ era formată în acea vreme din peste 1.000 de călugări din 23 de ţări. Împreună cu ucenicii săi, Cuviosul a continuat aici şirul traducerilor de la Dragomirna şi Secu, fiind scrise peste 300 de manuscrise, cu 1.000 de pagini, din vieţile sfinţilor, care au fost folosite mai târziu de părintele Dumitru Stăniloaie la traducerea Filocaliilor. Cu mai bine de două secole în urmă, Sfântul Paisie a făcut astfel din această vatră de închinare străbună un centru al monahismului ortodox, un „nou Athos”. Aici veneau mulţi boieri, ierarhi şi domnitori ca să cunoască acest mare stareţ cu viaţă sfântă. La vârsta de 72 de ani, Cuviosul Paisie a trecut la cele veşnice şi a fost îngropat în biserica mare a Mănăstirii Neamţ, iar la mormântul său vin astăzi să se închine şi să-i ceară ajutor nu numai credincioşi din România, ci şi din alte ţări. A fost canonizat întâi în Rusia, în 1988, iar după patru ani a fost trecut în rândul sfinţilor şi în România.

Rugăciunea lui Iisus, din România până în Rusia

Practicată mai ales de călugării care trăiau izolaţi, Rugăciunea lui Iisus a devenit în mănăstirile păstorite de Sfântul Paisie o regulă principală pentru fiecare călugăr. El însuşi o practica în forma ei cea mai înaltă, contemplativă, fiind totodată şi un teoretician al ei. Reînviată în mănăstirile româneşti, această rugăciune a fost generalizată apoi şi în Rusia şi Ucraina, fiind esenţa mişcării de reînnoire a vieţii monahale ortodoxe. Sfântul Paisie devenise astfel cunoscut din Muntele Athos până în Lavra Peşterilor din Kiev, Optina şi sihăstriile din nordul Rusiei. Ucenicii săi i-au scris biografia şi au continuat învăţăturile sale, formând la rândul lor generaţii de monahi, după tradiţia paisiană. Călugării români au răspândit isihasmul în mănăstirile din Moldova şi Ţara Românească, iar cei slavi au dus cu ei regulile monahale ale Sfântului Paisie în peste 100 de mănăstiri ruseşti.

• La Mănăstirea Neamţ, pe locul unde s-a aflat cândva chilia Sfântului Paisie, a fost amenajat în 1997 un muzeu, în care sunt expuse obiecte din vremea sa.