Main menu

header

cotnari wide

671 22 1de Luana Mare şi Sorin Dumitrescu

De sărbătoarea Buna Vestire, la 25 martie, are loc proclamarea canonizării Sfinţilor Iosif cel Milostiv şi Gheorghe Pelerinul. Amândoi s-au săvârşit din viaţă la începutul anilor 1900 şi au trăit mărturisind pe Hristos şi urmând învăţăturile acestuia. Primul a fost mitropolit al Moldovei în perioada 1875-1902, iar al doilea a fost un om simplu, sărac, fără ranguri bisericeşti, chiar fără să fi îmbrăcat vreodată haina monahală, dar având multă evlavie şi har. Cunoscuţi în timpul vieţii lor ca mitropolitul Iosif Naniescu cel Milostiv şi Moş Gheorghe Lazăr, sfinţii contemporani au trăit vieţi înduhovnicite, s-au nevoit prin post şi rugăciune şi s-au remarcat prin înţelepciune, dar şi prin viaţă trăită în slujba celorlalţi. Primul a fost considerat cel mai strălucit ierarh al Bisericii în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, după Sfântul Calinic de la Cernica. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât canonizarea celor doi în şedinţa din 5 octombrie 2017, având ca zile de prăznuire 26 ianuarie, respectiv 17 august.

Mitropolitul Naniescu a intrat în mănăstire de la 10 ani

671 22 2Mitropolitul Iosif Naniescu, numit acum Sfântul Ierarh Iosif cel Milostiv, s-a născut la 15 iulie 1818, în Basarabia, în satul Răzălăi, în apropiere de Bălţi, şi a primit la botez numele Ioan. Părinții săi au fost Teodosia și preotul Anania Mihalache. La vârsta de 2 ani a rămas orfan de tată, iar mama sa, văduvă cu doi copii. După câţiva ani, mama sa se călugăreşte şi-i lasă pe cei mici în grija unchiului lor, ierodiaconul Teofilact. La 10 ani, Ioan a fost dus în obştea Mănăstirii Frumoasa, din Basarabia, iar la 13 ani a ajuns în Mănăstirea Sfântul Spiridon din Iaşi, unde se afla unchiul său. Acolo a deprins scrisul, cititul, tipicul şi muzica psaltică. Crescut în mediul mănăstiresc, a învăţat ascultarea, smerenia, evlavia, slujirea lui Dumnezeu şi a semenilor aflaţi în suferinţă. În anul 1834, ierodiaconul Teofilact este numit egumen la Mănăstirea Sfântul Proroc Samuil, din Focşani, unde îl aduce şi pe nepotul său, iar după încă un an, tânărul de 17 ani va îmbrăca haina monahală, va primi numele Iosif, iar a doua zi avea să fie hirotonit diacon la Catedrala episcopală din Buzău, unde unchiul său era ecleziarh.

Cărturar, membru de onoare al Academiei Române

A urmat Academia Sfântul Sava din Bucureşti, iar în noiembrie 1852 a fost făcut protosinghel de Sfântul Calinic de la Cernica, pe atunci Episcopul Râmnicului. A fost hirotonit apoi vicar al Mitropoliei Ţării Româneşti, cu numele Iosif al Mirelor. În 1875 a devenit mitropolit al Moldovei şi a fost cunoscut ca un duhovnic înţelept, vorbitor priceput şi căutat de lume pentru blândeţea şi pentru cuvintele sale, dar şi pentru grija faţă de cei sărmani. Se ruga şi citea mult, era foarte cumpătat, drămuia cu mare măsură timpul şi săvârşea cu mare bucurie Sfânta Liturghie. Din 1888 a fost şi membru de onoare al Academiei Române, ca un cărturar român de excepţie. Mitropolit al Moldovei timp de 27 de ani, s-a mutat la cele veşnice la 26 ianuarie 1902. Pentru bunătatea sa, poporul l-a numit Iosif cel Milostiv. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a stabilit, în şedinţa din 5-6 octombrie 2017, ca mitropolitul să fie trecut în rândul sfinţilor, statornicind ca zi de pomenire a sa 26 ianuarie.

Mormântul a fost deschis, iar osemintele au fost curăţate cu agheasmă, vin şi untdelemn

671 22 3Mormântul mitropolitului, aflat în Catedrala Mitropolitană din Iaşi, a fost deschis la 16 septembrie 2015, s-au scos din criptă osemintele, dar şi bucăţi din veşmântul arhieresc în care a fost înmormântat ierarhul, crucea şi engolpionul din lemn sculptat, parte din baston. Osemintele au fost spălate cu agheasmă, cu vin şi cu untdelemn, apoi au fost puse într-un sac special, sigilate şi aşezate într-o raclă de lemn sculptat, prevăzută cu sticlă şi lacăt. Racla a fost depusă în capela Reşedinţei mitropolitane, iar moaştele sunt scoase spre închinare la 25 martie, după proclamarea canonizării.

Moş Gheorghe Lazăr a învăţat Psaltirea pe de rost în copilărie

Sfântul Gheorghe Pelerinul, cunoscut ca Gheorghe Lazăr, s-a născut în 1846, în Şuşag (azi judeţul Alba), din părinţi binecredincioşi. Încă de la o vârstă fragedă a fost atras de rugăciune, de post şi de biserică. În copilărie, principala sa îndeletnicire era să aibă grijă de vite, iar el se retrăgea în locuri tăinuite şi făcea multe metanii, cugetând la cele dumnezeieşti. După ce a deprins cititul, se ruga cu Psaltirea, încât a învăţat-o pe de rost încă din copilărie. La 24 de ani s-a cununat cu o tânără credincioasă, Pelaghia, iar din familia lor au rezultat cinci copii. Credinciosul Gheorghe ducea o viaţă creştinească aleasă, după învăţăturile lui Iisus Hristos, făcea milostenii celor săraci, deşi trăia el însuşi în condiţii modeste. Nu se tulbura de mustrările celor apropiaţi, ci tuturor le spunea, cu încredere şi cu pace: „Nu vă tulburaţi, are grijă Dumnezeu să ne hrănească; datoria noastră este să ne rugăm fără încetare şi să facem voia Lui”. Prin astfel de cuvinte se îmbărbăta şi pe sine, şi pe cei din jur. Şi aşa, omul lui Dumnezeu era întotdeauna în pace, cu faţa luminoasă şi cu inima senină, blând şi neîngrijorat, ca unul care vieţuia în lume şi în trup, dar totodată mai presus de lume şi de trup. Rugăciunea neîncetată şi bucuria cerească umpleau inima sa, însoţindu-l toată viaţa.

Un sihastru i-a prorocit un destin de sfinţenie

După ce a trăit 14 ani în căsnicie, în anul 1884, cu încuviinţarea soţiei sale, a luat hotărârea să meargă în pustiul Egiptului de Sus, apoi la Ierusalim, ca pelerin, să se închine la Mormântul Domnului. La peştera Sfântului Xenofont s-a întâlnit cu un pustnic vestit. Sihastrul tocmai atunci dădea mâncare unui leu în gura peşterii. Apoi, slobozind fiara în pustie, l-a strigat pe nume pe Moşul Gheorghe, zicându-i, prin tălmaci: „Frate Gheorghe, vino şi nu te teme. Pomenită să fie credinţa ta înaintea lui Hristos şi auzită să-ţi fie rugăciunea în urechile Domnului Savaot! Ştiu dragostea ta şi râvna inimii tale de a-I sluji Lui toată viaţa. Deci, zăboveşte o vreme la mănăstirile din Palestina în post şi în rugăciune, iar când îţi va porunci Duhul Sfânt să vii iarăşi la mine”. Cu binecuvântarea acestui sihastru a petrecut Moş Gheorghe un an întreg prin mănăstirile Palestinei. În fiecare lavră stătea o lună întreagă. Ziua ajuta la udatul grădinilor, iar noaptea citea la Psaltire în biserică şi spunea rugăciunea lui Iisus. Apoi pleca la altă mănăstire. Aşa s-a nevoit bătrânul, în post, în rugăciune şi în tăcere, neştiut de nimeni. Apoi s-a dus iarăşi la bunul său dascăl din pustie. Primindu-l cu dragoste, pustnicul i-a prorocit: „Să ştii, frate, că tu nu eşti chemat să fii călugăr, dar vei duce o nevoinţă mai grea decât a unui călugăr. Că vei trăi mergând din loc în loc, în rugăciune, în post şi în multă lipsă. Dar, de vei avea neîncetat mintea la Dumnezeu, darul Lui va fi cu tine şi vei birui toate ispitele vrăjmaşului. Avere pe pământ să nu-ţi aduni; pe călugări şi pe preoţi să-i cinsteşti, pe mireni să-i sfătuieşti, pe săraci cât poţi să-i ajuţi”.

Lumânarea din mâna sa s-a aprins singură la Sfântul Mormânt

Mai înainte însă de a începe această vieţuire, a rămas vreme de 40 de zile în nevoinţă aspră şi în post, cu multe ispite de la diavol, în pustia Egiptului de Sus. Au apărut tot felul de năluciri. Odată, diavolul i-a tot aruncat căciula de pe cap, apoi ghetele din picioare, vrând să-l pornească spre mânie, dar pelerinul nevoitor a hotărât să o lase jos, să renunţe şi la încălţări şi a făgăduit lui Dumnezeu că până la moarte va umbla cu capul descoperit şi fără încălţăminte. Astfel, cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu multă stăruinţă, a trecut de încercarea celor 40 de zile de post, izbăvindu-se din toate ispitele venite fie de la neputinţele firii, fie de la vrăjmaşul diavol. A mers apoi la Ierusalim, la Mormântul Sfânt, iar atunci când a intrat în biserică, lumânarea din mâna sa s-a aprins singură. A continuat periplul şi la celelalte locuri sfinte: Betleem, Ierihon, Iordan, Nazaret, Muntele Tabor. A rămas la mănăstirile din pustiul Iordanului şi al Sinaiului peste un an întreg, aşa cum îi spusese pustnicul din peştera Sfântului Xenofont.

A trăit 26 de ani în turnul clopotniţei

671 22 4După trei ani de peregrinări, inclusiv la Muntele Athos, Moş Gheorghe Lazăr s-a întors acasă, la familie. Ispitele au continuat şi, într-o noapte, pe când se ruga în biserica din Şuşag, l-a văzut pe diavol venind la el şi zicându-i cu mânie: „Ce faci aici, Moş Gheorghe? „Mă rog lui Dumnezeu”, a răspuns bătrânul cu îndrăzneală, iar vrăjmaşul a fugit imediat de la el. Altădată, bătrânul povestea celor apropiaţi: „Într-o duminică, pe când mă întorceam de la sfânta biserică, am văzut la cârciuma din Şuşag mulţi săteni la băut, şi printre ei mulţime de diavoli, aşa cum n-am mai văzut în altă parte”. Moş Gheorghe Lazăr nu a zăbovit multă vreme în satul său şi a plecat ca pelerin din biserică în biserică, unde se ruga toată noaptea. A cutreierat prin părţile Sibiului, Făgăraşului şi Braşovului. A trecut apoi Carpaţii, mergând la mănăstirile din Moldova, iar în 1895 s-a aşezat la Piatra-Neamţ, unde a primit o cămăruţă în turnul-clopotniţă al Bisericii Sfântul Ioan Domnesc. Acolo, în chilia din clopotniţă, a rămas până la sfârşitul vieţii sale, propovăduind cuvântul Evangheliei, săvârşind minuni şi vindecări, fiind cinstit de credincioşi.

„Toţi banii primiţi pomană îi dădea săracilor”

Îmbrăcat în cojoc, cu capul descoperit, cu „Psaltirea” sub braţ şi cu toiagul în mână, aşa mergea Moş Gheorghe prin Piatra-Neamţ, rostind în taină Rugăciunea lui Iisus şi Psalmii lui David. Din banii pe care îi primea de la creştini cumpăra multe pâini calde, pe care le împărţea cerşetorilor din oraş, care îl aşteptau în faţa clopotniţei. Tot celor necăjiţi le dădea şi banii primiţi de pomană. După asfinţitul soarelui mânca legume fierte şi apoi se culca. La ora 23:00, bătrânul pelerin cobora din turn, se închidea în biserică şi se ruga acolo singur până dimineaţa.

Desculţ şi descoperit, prin ger şi prin arşiţă

671 22 5Vara şi iarna, Moş Gheorghe Lazăr umbla desculţ şi descoperit, oricât de cald sau de ger ar fi fost. Pietrenii se minunau văzând cum iarna ieşeau aburi de pe creştetul său, iar zăpada şi gheaţa i se topeau sub tălpi. Cu toate acestea, toţi cei care l-au cunoscut au dat mărturie că omul nu a fost niciodată bolnav. Bătrânii din Piatra-Neamţ şi din împrejurimi spuneau despre dânsul că iarna, când era ger, nu mai dormea în turn, ci la brutăria oraşului. Dar nicio noapte nu lăsa să treacă fără să se roage în biserică. Cu pieptul descheiat şi fără nimic pe cap, îl viscolea şi îl învăluia vântul, iar el, liniştit, fără grabă, mergea zicând psalmi şi rugăciuni. Despre toate acestea a povestit Arhimandrit Ioanichie Bălan, în cartea „Moşul Gheorghe Lazăr, un sfânt al zilelor noastre”. Făcea minuni încă din timpul vieţii când se ruga şi acestea au continuat şi după trecerea sa la cele veşnice, la 15 august 1916. Sfântul Sinod a hotărât canonizarea sa, având ca zi de prăznuire 17 august. Osemintele Sfântului se află în osuarul de la Mănăstirea Văratec, unde au fost strămutate în anul 1934 de unul dintre ucenicii săi, Protosinghelul Damaschin Trofin.

Racla cu rămăşiţele pământeşti ale Sfântului Iosif cel Milostiv a fost depusă în capela Reşedinţei mitropolitane, iar acestea sunt scoase spre închinare la 25 martie, după proclamarea canonizării

Înscrierea în calendarul bisericesc se face după o procedură ce durează câţiva ani

Canonizarea sau înscrierea cuiva în calendarul bisericesc şi în Sinaxar se face printr-o procedură care urmează câţiva paşi, dar care pot dura ani. Prima dată se face propunerea de canonizare, ce vine din partea unui ierarh al Bisericii, apoi Sfântul Sinod desemnează o comisie care să cerceteze viaţa celui propus. Se au în vedere: mărturisirea credinţei în Hristos, poate chiar cu preţul vieţii, moralitatea ireproşabilă dovedită prin viaţa deosebită, plină de sfinţenie, apoi darul de a face minuni, poate chiar neputrezirea trupului (dar nu este o condiţie). Datele sunt prezentate Sfântului Sinod, care aprobă canonizarea. După aceea se întocmeşte slujba Sfântului, acatistul, se pictează icoana cu imaginea acestuia, iar apoi se face un act de proclamare de Sfântul Sinod. Totodată, se scot osemintele din mormânt, se spală şi se ung cu sfântul mir, se face o ultimă slujbă de pomenire, se aşază în bierică, se aduce şi icoana sa pictată, se săvârşeşte privegherea cu o seară înainte, se face liturghia solemnă în duminica respectivă, se citeşte actul sinodal, deci se proclamă canonizarea. Apoi se publică tomosul sinodal şi se înştiinţează celelalte biserici ortodoxe despre existenţa noului sfânt.

„Nu vă tulburaţi, are grijă Dumnezeu să ne hrănească; datoria noastră este să ne rugăm fără încetare şi să facem voia Lui“ (Gheorghe Pelerinul)

„Voi pleca atunci când s-or tulbura popoarele şi va fi sărbătoare mare“

Cei care l-au cunoscut povestesc că Sfântul ştia cu mult înainte ziua în care va trece la Domnul şi spunea că va pleca atunci când: „S-or tulbura popoarele şi la moartea mea va fi sărbătoare mare şi vor suna toate clopotele din ţară!”. În ziua de 15 august 1916, la Adormirea Maicii Domnului, pe când clopotarul Bisericii Sfântul Domnesc din Piatra-Neamţ se urca în turn să sune clopotele de mobilizare generală pentru Primul Război Mondial, Moş Gheorghe Lazăr îşi dădea duhul în chilia sa, cu Psaltirea lângă el. Petrecut de mii de credincioşi, a fost îngropat în cimitirul oraşului, îmbrăcat în cojocul său, cu cartea sfântă şi cu toiagul alături.