Main menu

header

cotnari wide

de Andrei Dicu

În copilărie, am auzit cu toţii de „ursitoare” fie din poveştile bunicilor, fie din basmele lui Petre Ispirescu. Totuşi, mistica ursitului cuprinde, la români, mai multe etape şi îmbracă mai multe forme. Cele mai captivante sunt legate de accepţia şi de elementele ritualice pe care ideea de „ursit”, de „proorocire”, o capătă atunci când vine vremea ca fetele să se mărite. Dincolo de „joaca” pe care o desluşesc orăşenii, aceste ritualuri înseamnă, mai presus de orice, tradiţie şi mister, de fapt, atributele naţiei româneşti. Să privim şi să ne minunăm...

„Cum va fi bărbatul hărăzit de sorţi?”, aceasta-i întrebarea...
Dintre toate zilele anului, ajunul Revelionului este socotit de ţăranul român drept cel mai prielnic moment pentru a încerca, prin toate mijloacele, să arunce o privire dincolo de clipa prezentului şi să smulgă câte ceva din secretele pe care viitorul i le „plănuieşte”, dar, deopotrivă, îi şi ascunde. Nu ne vom referi la toate practicile magice legate de noaptea Sfântului Vasile, în mare parte identice cu cele ce se săvârşesc în noaptea Sfântului Andrei, pentru că sunt extrem de numeroase. Ne vom mărgini la cele privitoare la aflarea ursitului, adică a viitorului bărbat care suceşte minţile fetelor de măritat. Dorinţa, de altfel explicabilă, a fetelor din toate timpurile şi din toate ţările de a se vedea la casa lor şi, dacă se poate, cât mai curând a făcut ca grija lor primordială, în această noapte a misterelor, să fie aceea de a-şi cunoaşte ursitul. Cum va fi el, tânăr sau bătrân, frumos ori urât, deştept nevoie mare sau sărac cu duhul, bogat ori sărac?... Multe şi variate sunt metodele de care se servesc femeile pentru a descoperi aceste taine, şi sunt cercetate pe rând, pentru că fiecare în parte poate releva câte ceva din enigma zilei de mâine.

Casa cu ferestre astupate ascunde enigma...
Dacă treceţi cumva pe lângă o casă cu ferestrele astupate, de nu se zăreşte nicio licărire de lumină înăuntru, să nu vă închipuiţi că oamenii de acolo s-au culcat, dimpotrivă...
În jurul mesei sunt strânse mai multe fete şi fiecare dintre ele a aşezat câte un obiect: un inel, un ban de argint, un pieptene, o oglindă, un fus, un cuţitaş, un cărbune, o pietricică şi o floare. Pe rând, fetele acoperă fiecare obiect în parte cu câte o străchinuţă, astfel încât celelalte să nu vadă unde au fost aşezate diferitele lucruri. După aceea, fiecare fată, pe rând, pune mâna pe câte o străchinuţă şi scoate obiectul ascuns sub ea. Aceleia care a nimerit inelul i se prooroceşte că se va logodi curând şi că va avea parte de un bărbat chipeş, „tras ca prin inel”. Aceleia care nimereşte bănuţul de argint i se spune că ursitul ei va fi putred de bogat. Fata care pune mâna pe oglindă va avea parte de un băiat frumos. E rândul altei domnişoare, care a scos de sub strachină un cărbune. Sărmana... Ursitul ei va fi negru la faţă şi la inimă! Cam la fel va fi soarta şi celeilalte fete care a scos pieptenele: Va avea parte de un bărbat urât, poate chiar ţigan, pentru că, pe vremuri, ţiganii erau cei care fabricau pieptenii la ţară. Iată altă fată, care a avut parte de un fus. Bărbatul care o va lua va fi „colţat şi zâmbat ca fusul”, cum se zice prin Muntenia... Tot aşa lipsită de noroc va fi şi fătuca pe care sorţii au hărăzit-o să pună mâna pe cuţitaş, pentru că ursitul său va fi aprig la mânie. Dar tot se va bucura mai mult decât acelea de pe urmă, care au nimerit pietricica sau floarea, pentru că una va rămâne „ca o piatră neurnită la casa părintească”, iar cealaltă „se va ofili ca floarea” aşteptând să se mărite.

Cu „Vergelatul” prin Ardeal, Moldova şi Bucovina
În alte feluri se practică această vrajă în unele părţi ale Ardealului, Moldovei şi Bucovinei, unde ea se numeşte „Vergel” sau „Vergelat”. Pe masă este aşezat un ciubăraş sau alt vas cu apă neîncepută, iar toţi cei prezenţi, femei şi bărbaţi, fete şi flăcăi, aruncă în acea apă câte un obiect: inel, nasture, cercel etc. Un băieţel de vreo 10-12 ani e rânduit să scoată din vas câte unul dintre obiectele aruncate înăuntru. Un om bun de gură, numit „Vergelator” sau „Vestitor de Anul Nou”, stă lângă copil, având câte un beţişor verde de pom în fiecare mână. El începe să „toace” cu aceste beţişoare pe marginea vasului şi prinde a ura:
„Cine trece şi petrece?
Irodia, Doamne!
Trece Toma cel bogat,
Cu biciu de foc înfocat,
Irodia, Doamne!
Semnele din acest vas
Să vă fie tot de tras,
De tras sorţi de bucurie
Din anul ce o să vie!
Scoate un lemn şi-mi spune drept
Mâine care an să-ncep?”
Atunci, băieţelul vâră mâna în apă, scoate un obiect şi, arătându-l adunării, întreabă: „Al cu’ e anu’ ce se începe dimineaţa?” Proprietarul obiectului răspunde: „Al meu este!” În acel moment, „Vergelatorul” urează: „Al tău noroc are să ţi-l dea Dumnezeu de Anul Nou, de Sfântul Vasile!”.
Apoi, „Vergelatorul” repetă versurile, iar copilul scoate alt obiect. Întreabă iarăşi al cui e semnul şi după răspunsul oferit de proprietar, „Vergelatorul” „augurează”: „Al tău noroc are să ţi-l dea Dumnezeu de Bobotează!” Se continuă în acest fel până la scoaterea celui din urmă obiect din cuibăraşul cu apă, „Vergelatorul” urând fiecăruia, în ordinea sărbătorilor şi sfinţilor din calendar, ziua în care îi va da Dumnezeu norocul.
Această datină este străveche pe plaiurile noastre, deoarece o găsim pomenită, la începutul secolului al XVIII-lea, de Principele Dimitrie Cantemir în lucrarea „Descrierea Moldovei”. Originea ei însă trebuie căutată în Orient, pentru că nu poate fi regăsită la niciunul dintre popoarele vest-europene, ci numai la greci şi la slavi.

Dincotro se aud lătrături sau vor cânta cocoşii, de acolo va veni ursitul
Pentru a afla din ce parte vor veni peţitorii sau ursitul, fetele iau din casă câte nouă linguri şi, ieşind în ogradă, înainte de cântatul cocoşilor, se urcă pe poartă şi ascultă cu luare aminte. Dincotro vor cânta cocoşii mai întâi sau din ce parte vor auzi lătrând câinii, atunci din partea aceea le vor veni peţitorii sau ursitul. Unele fete încalecă pe făcăleţ şi strigă: „U! Ursitorul meu! Încotro eşti?” Şi din care parte încep a lătra câinii, dintr-acolo cred că le va veni ursitul. Fata nemulţumită de acest oracol se duce în coşarul vitelor. Acolo atinge cu piciorul un bou sau o vacă culcată şi îi strigă: „Hăi, estimp!” Dacă vita se scoală, atunci fata se va mărita chiar în perioada imediat următoare...

Când câinele, pisica sau... porcul îşi „dau cu părerea“
Oamenii de la ţară, având o legătură mai strânsă cu animalele de casă, îşi închipuie că orătăniile se interesează de soarta stăpânului şi iau parte la toate bucuriile şi necazurile ce dau peste aceştia. Din acest motiv, de multe ori, animalele sunt consultate ca „oracole” şi „părerea” exprimată de ele, prin gesturi sau în graiul lor, este respectată cu sfinţenie. Se „consultă”, în special, câinele şi pisica, vitele şi oile, cocoşul şi... porcul.
La ţară, fetele fac turte de făină sau de mălai, le pun în casă pe un scaun lung sau pe o scândură, menind fiecare turtiţă pentru una dintre fetele care umblă după măritat. Cheamă apoi câinele casei, şi pe a cărei turtiţă o apucă mai întâi câinele, aceea se va mărita prima. Apoi, pe rând, se vor mărita fetele în ordinea în care câinele a mâncat restul turtiţelor. În Oltenia se fac colţunaşi, găluşte sau se aşază pe scândură cocoloşi de mămăligă ori bucăţi de slănină, iar apoi este chemat câinele, iar pe alocuri, pisica, pentru... a-şi „da cu părerea”.

• Fata care pune mâna pe oglindă va avea parte de un băiat frumos