Main menu

header

doina isfanonide Cristina Tache

În vechile calendare, luna februarie era considerată ultima de iarnă, iar ziua de 24, numită şi „cap de primăvară”, marca începutul anului agricol şi ieşirea ursului din bârlog. Prin câteva obiceiuri se anunţa sfârşitul iernii şi reînnoirea timpului. Tot la 24 februarie se celebrează şi Dragobetele, considerat sărbătoarea iubirii. O tradiţie cu rădăcini în istoria tracilor, această zi şi-a păstrat simbolistica şi în zilele noastre, devenind sărbătoarea românească a dragostei. Am stat de vorbă cu doamna Doina Işfănoni (foto), etnolog şi director ştiinţific la Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti” din Bucureşti, despre semnificaţiile şi obiceiurile corespondentului românesc al Sfântului Valentin.

Simbolul regenerării şi vitalităţii
Această zi reprezintă un prag simbolic între amorţeala iernii şi trezirea la viaţă a naturii, un timp în care omul şi tot ceea ce îl înconjoară intră într-un adevărat proces de metamorfoză. Începând cu 24 februarie, până după „zilele babelor”, asistăm la practicarea mai multor ritualuri. „Sărbătoarea este puternic legată de pragul trecerii dintr-un anotimp în celălalt. Prin obiceiurile şi practicile caracteristice acestei zile, Dragobetele atrage în special tinerii. În credinţa populară, Dragobetele este feciorul Babei Dochia. El reprezintă un element pozitiv în relaţia cu negativul simbolizat de Dochia. Ea reprezintă timpul care a îmbătrânit şi trebuie să moară. Este, de asemenea, şi un element aflat în neconcordanţă cu vremurile noi, cu timpul cel tânăr ce aşteaptă să renască. În literatura de specialitate, Dragobetele este comparat cu Eros sau Cupidon, fiind un simbol al iubirii în Panteonul românesc. Este vesel, iubitor şi reprezintă energia, vitalitatea şi tinereţea”, explică doamna Doina Işfănoni.

„Dragobetele sărută fetele”
Bărbat chipeş şi iubăreţ, năvalnic şi petrecăreţ, Dragobete era numit de daci „naşul cosmic”, pentru că era zeul care oficia în cer, la începutul primăverii, nunta tuturor animalelor, obicei ce a fost adoptat şi de oameni. Astfel, fetele şi băieţii se întâlnesc în această zi pentru ca iubirea lor să dureze tot anul. Doamna Doina Işfănoni povesteşte: „În zorii zilei de 24 februarie, fetele şi băieţii din satele româneşti se strâng într-o poiană sau lizieră. Domnişoarele merg să culeagă florile de primăvară - ghiocei şi brebenei -, iar băieţii adună resteie (nuiele de alun), pe care să le folosească la jugul boilor, când vor scoate plugurile la arat. Plecaţi dis-de-dimineaţă, tinerii se adună în jurul unor focuri aprinse de feciori şi povestesc, se hârjonesc la fel cum păsările se curtează, încercând să se «fălească», etalându-şi calităţile fizice şi isteţimea minţii. Spre prânz, ei se întorc către sat. Feciorii au misiunea de a-şi alege fata îndrăgită şi de a o săruta atunci când au ocazia. Acest ritual, petrecut adesea în văzul părinţilor, vecinilor sau al rudelor, semnifică, de fapt, o consfinţire a relaţiilor dintre tineri şi, poate, a viitoarelor cupluri. Bătrânii satului, prezenţi şi ei, califică această «zburătăreală» a fetelor drept expresia «trezirii la viaţă», «renaşterii» tinerilor. Domnişoarele alergate de băieţi, de obicei, se lasă prinse de cel pe care îl plac, iar sărutul şi îmbrăţişarea în public sunt semnele oficializării relaţiei lor. În comunităţile tradiţionale, fetele care erau sărutate la Dragobete urmau să se căsătorească în toamna acelui an. Această zi se încheie cu petreceri, cu cântec şi joc desfăşurate fie în casa unuia dintre tineri, fie la un salon de dans sau, mai nou, la căminul cultural. Fetele şi băieţii celebrează astfel prietenia şi noile cupluri afirmate public, consfinţite prin practicarea acestui obicei”.

„Zăpada zânelor”, secretul frumuseţii femeilor
În jurul zilei de Dragobete există o serie întreagă de credinţe populare practicate şi de soţii. Despre acestea, doamna Işfănoni precizează: „Această zi a dragostei şi a frumuseţii trupeşti este exploatată aproape de fiecare femeie. Tinerele soţii adună cu grijă, încă din zorii zilei, «zăpada zânelor», considerată ultima din an. După ce o lasă să se topească, apa rezultată se păstrează un an, cu multă grijă, întrucât ea are puteri miraculoase. Dacă te vei spăla pe faţă cu ea, se spune că vei deveni mai frumoasă, cu pielea albă şi rumenă în obraji. O altă practică înfăptuită tot de femeile căsătorite în ziua de Dragobete este legată de credinţa că, în această zi, este bine ca fiecare femeie, indiferent de vârstă, să atingă un bărbat care nu îi este rudă. Acest act ritualic are menirea de a atrage asupra femeilor iubirea şi atenţia jumătăţilor. Gestul exprimă dorinţa firească a oricărei femei de a fi preţuită, iubită, de a fi luată în seamă şi de a nu fi ignorată în familie sau în comunitate. Această practică trezeşte deseori remarce ironice, pline de umor faţă de bărbatul pe care femeile «pun mâna».”

În literatura de specialitate, Dragobetele este comparat cu Eros sau Cupidon, fiind un simbol al iubirii în Panteonul românesc

Popelnic, corespondentul transilvănean

Dragobetele este specific doar localităţilor rurale din sudul ţării. Un corespondent al acestuia se află şi în Transilvania, în zona Orăştie. Aici, obiceiul se numeşte Popelnic şi este practicat tot de tineri necăsătoriţi. Planta numită popelnic este culeasă după un ritual special, cu tot felul de incantaţii, fiind considerată o plantă magică şi ajutătoare pentru frumuseţea femeilor. Tinerele, unite în grupuri, merg înainte de răsăritul soarelui să culeagă popelnicul, plantă ale cărei frunze le fierb şi se spală pe cap cu apa de la această fiertură, pentru ca părul să le crească lung şi bogat. Apoi, îşi taie câteva fire de păr şi le îngroapă la rădăcina viei, împreună cu apa rămasă, în speranţa că părul lor va fi lung şi puternic precum coardele viţei-de-vie.