de Roxana-Ioana Ancuța
Ioan Petric (foto) este unul dintre cei mai cunoscuți și mai pasionați meșteșugari maramureșeni. Făuritor de porți din lemn de mari dimensiuni, locuitor al frumosului sat Breb (sat despre care menționează chiar și National Geographic Traveler într-un top al destina- țiilor turistice), artizanul Petric face adevărate opere de artă din aceste porți care necesită efort considerabil, simț artistic, răbdare și cultură etnografică, întrucât pe ele sunt sculptate diferite simboluri care vorbesc despre legătura cu lumea arhaică și care, în mentalitatea comunității, funcționeză, totodată, ca niște ziduri de apărare împotriva răului. Ioan Petric are 43 de ani, este căsătorit și are o fiică în vârstă de 13 ani.
„La 7 ani, îmi ciopleam singur propriile jucării”
- Când ați început să sculptați în lemn și de ce ați simțit să faceți asta?
- Am avut o copilărie foarte frumoasă și foarte liberă, ca și ceilalți copii crescuți la sat. Am trăit în mijlocul acelor oameni simpli care îşi confecționau singuri obiecte din lemn pentru ceea ce le trebuia în gospodărie. Bunicul obișnuia să mai realizeze câteva crestături ornamentale pe fiecare obiect cioplit de dânsul, iar pe mine acest lucru m-a fascinat întotdeauna. Prin urmare, când aveam 7-8 ani, deja ciopleam singur obiecte și propriile jucării. Eram îndemânatic de mic și dornic de inovație, îi uimeam pe cei apropiați cu diferite lucruri pe care le făceam și ziceau despre mine încă de pe atunci: „Acesta va fi meșter mare, că-i mere minte de mic”. Și, într-adevăr, eram ambițios de mic, deși aveam crestături pe aproape toate degetele. Mai am urme chiar și acum. Primul contact cu sculptura tradițională l-am avut pe la vreo 9-10 ani, când am mers împreună cu tatăl meu la un tâmplar în partea opusă a satului, acolo unde am văzut o sculptură adevărată. Am știut atunci că asta o să fac în viață, era mai presus de tot ce îmi imaginam până atunci. Nu am avut răbdare să îmi găsească tata un set de dălți, așa că ziua următoare mi le-am confecționat singur din fier încălzit și bătut cu ciocanul. Tot singur am realizat și modelul. Eram foarte creativ și muncitor. Așa au apărut primele mele lucrări.
- Sunteți renumit pentru realizarea porților maramureșene. Fiind mari și în detaliu lucrate, cam în cât timp le realizați?
- Pentru porți, timpul este relevant în funcție de mărime, model sau de grosimea stâlpilor. Este mult de muncă. Trei meșteri pot lucra la o poartă între 50 și 60 de zile.
„Cele din stejar rezistă chiar și 200 de ani”
- Ce le diferențiază față de porțile din alte zone ale țării?
- Îmi place să spun că porțile maramureșene sunt ca și sufletele maramureșenilor: mari, frumoase și deschise. O poartă maramureșeană foarte rar o să o găsiți încuiată.
- În ce lemn lucrați?
- Pentru sculptura care este expusă afară, gen porți, troițe, pritvoare, balcoane etc., este preferabil lemnul de stejar, pentru că este mult mai rezistent în timp decât este lemnul celorlalți copaci însă, la modul general, se poate sculpta în orice tip de lemn, chiar și în arin, care este unul mai moale. Așadar, pentru porți, stejarul este cel mai potrivit. O poartă din stejar rezistă chiar şi 200 de ani. Unele biserici vechi făurite din lemn de stejar au o rezistență de aproape 500 de ani, exemplu grăitor pentru asta fiind biserica din Breb. Bineînţeles că există și porți făcute din paltin sau brad.
„Este important ca simbolurile să fie încrustate cu caractere vechi”
- Ce simboluri se regăsesc pe porțile maramureșene pe care le sculptați?
- Simbolurile de pe porți sunt diverse şi depind și de zona din care provin. Cel mai important lucru este ca ele să fie încrustate cu caractere vechi, deși de-a lungul timpului oamenii le-au mai transformat. Primele modele au fost cele zoomorfe, antropomorfe etc., după care au fost rozetele dacice, modelul cu crestături. Rozeta simbolizează Soarele, Dumnezeirea și viața, colții reprezintă dinții de lup care în trecut se credea că apără comunitatea de spiritele rele. La porțile maramureșene regăsim și sculptura scobită, cu anumite părți în bazorelief. Mai sunt prezente simboluri precum șarpele - păzitorul casei, cocoșul - reprezentând dimineața, un nou început, florile - care semnifică frumusețe, ploaia, soarele și luna care înseamnă ziua și noaptea, funia - care formează cam tot conturul unei porți maramureșene și reprezintă continuitatea. Funia în formă de cerc semnifică pâinea, bogăția, funia cu crengături laterale este arborele vieții, iar funia în formă de romb cu model crestat în mijloc („fagurile de miere”, cum i se mai spune) reprezintă dragostea, iubirea și tandrețea. De asemenea, pe aceste porți se regăsesc și semne religioase: cruci sub diferite forme, peștele - simbolul creștinilor, vița-de-vie - vinul, adică sângele Domnului, pocalul preotului.
- Care este cea mai frumoasă poartă sculptată de dumneavoastră și de ce ar fi catalogată astfel?
- Toate porțile sunt frumoase, chiar și acelea care nu sunt făcute de mine. Dar parcă ale mele îmi sunt mai dragi... și asta pentru că le-am făcut împletiturile cu fire din suflet, nu m-am zgârcit nici la modele, nici la timpul de lucru. Am lucrat cât a fost nevoie ca să iasă un ceva frumos. Așa că, în timp scurt, mi-am făcut loc să stau cu cinstire printre cei mai mari sculptori din împrejurimi.
„Pe lângă porţile maramureşene, îmi place să realizez orice tip de sculptură. Sculptură tradițională, mobilier bisericesc, sculptură în bazorelief, sculptură figurativă, sculptură caricaturizată. Am acasă o micuță expoziție făcută din creații proprii care se poate vizita oricând suntem prezenți acolo“
„După retragerea austro-ungarilor, au devenit monumente religioase de purificare“
- Ce este caracteristic porților maramureșene?
- Poarta maramureșeană reprezintă un statut social. Pe timpul guvernării austro-ungare, doar familiile de Nemeși (nobili colaboratori cu statul austro-ungar) aveau dreptul să dețină porți de acest fel, ca semn al distincției. După retragerea austro-ungarilor, au devenit monumente religioase de purificare. Erau realizate în așa fel încât lemnul de deasupra ușii mici era pus mult mai jos, tocmai pentru a face plecăciunea, gestul de smerenie însoțit de semnul crucii, pentru a fi ajutat de Dumnezeu la drum în momentul când omul ieșea pe poartă. Același gest se făcea și la întoarcere, în semn de mulțumire. Acum se fac mult mai mari tocmai ca să se poată intra în curte cu mașini de mare tonaj. Se realizează cu cât mai multe modele pentru a fi mai pompoase.