de Sorin Dumitrescu şi Daniel Alexandrescu

O cravată este un accesoriu al îmbrăcămintei (bărbătești), constând dintr-o fâșie de țesătură (stofă, mătase) trecută în jurul gâtului, sub gulerul unei cămăși, și care se înnoadă în față. Nodul cravatei ascunde nasturele gulerului cămășii, iar fâșia textilă atârnă liber peste bust. Există diferite noduri de cravată. Nodul poate să fie strâns sau slăbit. Cravatele incluse în uniformele militare sunt prevăzute, de obicei, cu buton rapid, nodul fiind permanent. Țesătura cravatei poate fi într-o singură culoare sau pe ea pot figura diferite motive grafice și sau culori. Cravata este un accesoriu foarte răspândit, sinonim cu prestanța și cu seriozitatea. Dar cum a ajuns atât de răspândită această piesă vestimentară, aflaţi făcând o incursiune în timp, pentru a vedea de când avem primele mărturii ale utilizării cravatei şi cum a evoluat ea ca articol de vestimentaţie secole la rând.

Purtată de soldaţii chinezi din Armata de Teracotă şi de cei romani de pe Columna lui Traian

Există multe speculații cu privire la adevărata origine a cravatei, dar părerea generală este că își are rădăcinile în lumea militară. Una dintre primele dovezi ale folosirii cravatei datează din anul 221 î.e.n. și este reprezentată de soldații din Armata de Teracotă, care au fost îngropați alături de împăratul chinez Qin Shih Huang. Soldații, descoperiți în 1974, poartă la gât niște bucăți de stofă asemănătoare cu cravatele sau eșarfele din ziua de astăzi. Deoarece nu există nicio dovadă că militarii sau civilii chinezi purtau în mod curent astfel de accesorii, istoricii cred că acele cravate purtate de soldații din Armata de Teracotă erau un însemn al onoarei. Acest articol vestimentar apare și pe Columna lui Traian, din Roma. Cucerirea Daciei de către împăratul Traian (care a condus Imperiul Roman între anii 98 și 117) este celebrată pe coloana de marmură ridicată în jurul anului 113. Mulți dintre soldații romani de pe columnă sunt reprezentați purtând diverse tipuri de cravate. La fel ca în situația soldaților de teracotă, nu există dovezi istorice că soldații romani purtau în mod curent cravate, opinia generală fiind că - și în acest caz - cravata reprezenta un însemn al onoarei, acordat luptătorilor excepționali.

Mercenarii croaţi sunt consideraţi aducătorii piesei vestimentare în Evul Mediu

Un moment-cheie în istoria cravatei a avut loc în secolul al XVII-lea, în timpul Războiului de 30 de Ani (1618-1648), când regele Franței, Ludovic al XIII-lea, a contractat mercenari să lupte de partea sa. În timp ce inspecta un grup de mercenari croați, Ludovic al XIII-lea a observat că aceștia purtau în jurul gâtului niște eșarfe ciudate. Materialele variau de la pânză groasă, pentru soldații obișnuiți, până la mătase, pentru ofițeri. Dar, indiferent de material, eleganța militarilor era evidentă. Regele a fost impresionat de acest accesoriu ingenios și mult mai confortabil decât gulerele ondulate purtate de francezi. Ludovic al XIII-lea a început să o recomande la curtea regală, iar în curând cravata s-a răspândit pe străzile Parisului și în alte orașe din Franța. Pentru a-i onora pe croații care au inventat această piesă vestimentară, regele Franței a denumit-o „la cravatte” (de la „hrvati”, care înseamnă „croat”). Deși cravata popularizată de Ludovic al XIII-lea este considerată adevăratul strămoș al cravatei moderne, a fost nevoie de câteva sute de ani pentru se ajunge la modelul pe care îl poartă astăzi bărbații.

Au fost confecţionate din ţesături fine, mătase sau bumbac

Primele cravate din secolul al XVII-lea au fost deseori confecţionate din ţesături fine, mătase sau bumbac, numite „batiste sau mousseline”, deseori bordate cu dantele la extremităţi, uneori în întregime din dantelă pentru cele mai luxoase ocazii. Această eşarfă se înfăşura în jurul gâtului, odată sau de două ori, apoi se înnoda în faţă lăsând să atârne ciucurii sau dantelele, ornamente care atrăgeau o mai mare atenţie. Sub Ludovic al XIV-lea această eşarfă era compusă din panglici multicolore care se înnodau. În 1692 a apărut o nouă formă de cravată, cu ocazia bătăliei de la Steinkerque (Belgia) între Belgia şi Olanda, între trupele lui Guillaume III d’Orange contra armatei condusă de mareşalul de Luxemburg. Voltaire, în cartea intitulată „Le siècle de Louis XIV”, scria: „Bărbaţii purtau atunci cravate din dantelă, pentru care îşi acordau destul timp şi grijă ca să fie perfecte. Prinţii se îmbrăcau destul de grăbiţi pentru luptă, punându-şi cravatele cu neglijenţă în jurul gâtului, iar femeile purtau ornamente cu aceleaşi ornamente ca ale bărbaţilor, numindu-le «steinkerques»”.

Lavaliera la englezi

Din Franța, moda cravatei (care pe atunci arăta mai degrabă ca o lavalieră) a ajuns în Anglia, după încoronarea lui Carol al II-lea, în 1661. Alți aristocrați englezi care trăiseră în exil în Europa au adoptat, și ei această modă pe care au răspândit-o în colonii. Lavaliera este considerată adevăratul predecesor al cravatei înguste moderne, căreia i-au mai trebuit totuşi câteva sute de ani până să apară în modă. Lavaliera a pătruns în moda englezească odată cu revenirea la tron a Regelui Carol al II-lea al Angliei, nepot al Regelui Ludovic al XIII-lea, aflat până atunci în exil în Europa. Alţi aristocraţi care îl însoţiseră au adus cu ei lavaliera şi în scurt timp, accesoriul a ajuns să fie purtat în toate coloniile englezeşti. Era o podoabă extrem de preţuită, care era purtată în înalta societate într-o mulţime de culori şi stiluri: din franjuri, din dantelă, din mătase, cu broderie etc.

În secolul al XVIII-lea a devenit populară

Tendința a continuat până în secolul al XVIII-lea, când cravata a devenit un accesoriu popular în rândul tuturor bărbaților, indiferent că erau bogați sau săraci. Spre sfârșitul secolului, cravata neagră era considerată cel mai mare semn de eleganță. În 1815, împăratul Napoleon Bonaparte, care de obicei se îmbrăca în negru, a purtat o cravată albă în timpul bătăliei de la Waterloo pentru a-l onora pe Ducele de Wellington, care considera că albul poartă noroc. Diversitatea tipurilor de cravate și complexitatea nodurilor au devenit o preocupare intensă a bărbaților din secolul al XIX-lea. În 1818, a fost publicată cartea „The Neckclothitania”, un volum de satiră care ironiza diversele stiluri de cravate. În 1828, H. Le Blanc a scris „Arta de a face nod la cravată”, care cuprindea 16 lecții în care erau prezentate 32 de stiluri diferite.

Universitatea Oxford a fost prima care a adoptat cravata şcolară

Revoluția industrială din secolele XVIII-XIX a transformat cravata în accesoriul pe care îl știm astăzi. Cei care munceau în birouri căutau confort și simplitate și au abandonat treptat stilul elaborat al cravatelor de până atunci. La începutul secolului al XIX-lea a apărut și nodul clasic, care se folosește și în zilele noastre. Tot atunci a apărut şi ideea purtării cravatei ca semn de apartenență la o organizație. În 1880, a apărut prima cravată școlară. Universitatea Oxford a fost prima care a adoptat cravata şcolară, după ce un membru al clubului de yachting şi-a scos panglicile de la pălăria de pai şi şi le-a legat la gât. Cravata Ascot (care arată ca o lavalieră fără nod) a apărut în anii 1880 şi a fost inspirată de Regele Eduard al VII-lea al Marii Britanii, care purta o piesă de acest fel la cursele de cai de la The Royal Ascot. Cravata îngustă cu vârful în V a apărut în anii ’20 la New York. A fost concepută de creatorul de modă Jesse Langsdorf și este cea mai populară formă din zilele noastre. Creatorul de modă american a adus în prim plan forma îngustă tăiată în V la vârf, extrem de elegantă, simbol al rafinamentului şi bunului gust. De atunci, de-a lungul anilor, lăţimea cravatei a variat, la fel şi lungimea ei. Culorile şi imprimeurile sunt nenumărate, dar stilul lui Langsdorf a rămas aproape neschimbat.