Main menu

header

cotnari wide

681 25 1de Andrei Dicu şi Adrian Barna

La 5 iunie 1947, secretarul de stat american George Marshall a făcut public, într-un discurs celebru, rostit la Universitatea Harvard, programul de redresare a economiei europene, după cel de-Al Doilea Război Mondial. „Planul Marshall”, aşa cum a fost numit, a fost elaborat pentru a opri expansiunea economică a URSS şi a comunismului, şi are în spate o poveste fabuloasă.

Reformarea armatei, de la 200.000 de soldaţi la 8 milioane

Laureat al Premiului Nobel pentru Pace (1953), George Catlett Marshall s-a născut la 31 decembrie 1880, în Pennsylvania, în familia unui prosper om de afaceri. A absolvit Institutul Militar din Virginia în 1901 şi a participat, ca ofiţer, la Primul Război Mondial. După încheierea conflictului, a îndeplinit diverse misiuni diplomatice în SUA şi în China. A primit gradul de general, iar la 1 septembrie 1939, chiar în ziua în care Hitler invada Polonia, a fost numit şeful Marelui Stat Major de preşedintele Franklin D. Roosevelt. În acel moment, Al Treilea Reich avea mai mulţi soldaţi angrenaţi în „Blitzkriegul” de pe Frontul de Est decât avea întreaga armată a SUA în întrega lume. Sub conducerea generalului Marshall, forţele militare americane aveau să crească de la un efectiv de 200.000 de oameni la 8 milioane în numai şase ani. Pe lângă contextul războiului, din care America trebuia să iasă învingătoare, misiunea cea mai grea a generalului era reformarea armatei din mers. Retras din armată la finalul conflictului, Marshall a revenit în prim-plan după ce, în ianuarie 1947, preşedintele Harry S. Truman l-a numit secretar de stat. Imediat, Marshall a primit o invitaţie de participare la ceremonia de premiere a Universităţii Harvard, ocazie cu care avea să fie şi decorat de respectiva instituţie. Nimeni nu anticipa însă ce turnură vor căpăta lucrurile.

Încăpăţânarea lui Stalin a declanşat furtuna

681 25 2Tatonările Universităţii Harvard pe lângă Marshall datau încă din 1945, de când senatul instituţiei dorea să-i ofere generalului o diplomă onorifică. Acesta nu a răspuns invitaţiei nici atunci şi nici în anul următor. Ulterior, el a fost obligat să se acomodeze cu îndatoririle de reprezentant al politicii americane, şi printre acestea s-a numărat şi o conferinţă a miniştrilor de Externe la Moscova, care începuse în martie 1947 şi care s-a încheiat, după o lună, fără niciun rezultat. Principala temă era situaţia Germaniei, iar Marshall a avut inclusiv o discuţie privată cu Stalin. Intransigenţa liderului sovietic i-a sporit oficialului american îngrijorarea referitoare la viitorul Europei, iar cuvintele sale de la întoarcerea de la Moscova au fost: „Pacientul moare în timp ce doctorii deliberează!”. Imediat, Marshall s-a gândit la un nou tip de „tratament”, dar interesant este că, iniţial, ideea unei asistenţe generale acordate Europei i-a aparţinut colegului său, Dean Acheson, într-un discurs rostit la „Delta Council”. În acel moment, lui Marshall i-a fulgerat ideea de a răspunde invitaţiei făcute de Harvard, deşi Acheson i-a spus că festivitatea de premiere a unei Universităţi nu este cadrul propice prezentării unui plan cu o asemenea semnificaţie, pentru că, în general, prelegerile ţinute în asemenea momente sunt auzite, fără a fi ascultate. Totuşi, Marshall a acceptat invitaţia, iar Departamentul de Stat l-a informat pe Laird Bell, preşedintele Asociaţiei Alumni Harvard, care se ocupase de organizarea ceremoniei, că secretarul de stat dorea să aibă doar o scurtă intervenţie, în partea a doua a evenimentului, fără ca aceasta să constituie momentul principal al zilei. Nici preşedintele Truman şi nici Guvernele altor ţări nu bănuiau ce se pregăteşte. A urmat o surpriză care a schimbat cursul istoriei...

12.000 de cuvinte care au schimbat istoria

Aşadar, ne întoarcem, în după-amiaza zilei de 5 iunie 1947, în curtea Universităţii Harvard, unde, în faţa unei audienţe de 15.000 de persoane, George C. Marshall urma să facă primul pas în salvarea Europei postbelice şi să rostească cel mai important discurs din istoria festivităţilor de premiere de la Harvard. Speech-ul, despre care secretarul de stat Henry Kissinger a spus, ulterior, că „a însemnat o abordare istorică în politica externă americană”, a conţinut fix 12.000 de cuvinte şi a fost rostit în mai puţin de 12 minute. Imediat, Guvernul SUA a decis să ofere 13 miliarde de dolari pentru reconstrucţia Europei, dar cu anumite condiţii. Ulterior, suma totală a depăşit 20 de miliarde de dolari.

„Cine încearcă să blocheze refacerea altor ţări nu va primi ajutor”

Fără figuri de stil, politicianul american a subliniat în ce stare şubredă se află economia Europei: „Pierderile de vieţi, distrugerea vizibilă a oraşelor, a fabricilor, a minelor şi a căilor de transport au fost corect estimate în încercarea de evaluare a necesităţilor pentru reconstrucţia Europei, însă, în ultimele luni, a devenit tot mai evident faptul că distrugerile vizibile, probabil, sunt mai puţin grave decât dislocarea întregului mecanism economic european. Reconstrucţia structurii economice a Europei, în mod evident, va cere un timp mai îndelungat şi un efort mai mare decât a fost anticipat. (...) Orice Guvern care doreşte să ajute la reconstrucţie va beneficia de cooperare deplină din partea SUA. Orice Guvern care încearcă să blocheze refacerea altor ţări nu se poate aştepta să primească ajutor de la noi. Este clar că, înainte ca Guvernul SUA să poată înainta în eforturile sale de a ameliora situaţia şi de a ajuta lumea europeană să înceapă drumul său spre refacere, trebuie să existe un acord între ţările din Europa. Nu ar fi nici potrivit, nici eficient pentru acest Guvern să încerce să abordeze unilateral un program menit să repună Europa pe picioare din punct de vedere economic. Aceasta este afacerea europenilor. Cred că iniţiativa trebuie să vină din Europa. (...) Întreaga lume din viitor depinde de o judecată corectă: Care sunt lipsurile? De ce este nevoie? Care este cea mai bună soluţie? Ce trebuie făcut?”.

13 miliarde de dolari a alocat iniţial Guvernul american pentru reconstrucţia Europei după cel de-Al Doilea Război Mondial

Dirk Stikker: „Cuvintele lui Churchill au câştigat războiul, cele ale lui Marshall au câştigat pacea“

Cum era de anticipat, reacţiile externe au fost uimitoare. URSS a răspuns rapid şi s-a activat pentru realizarea unui organism de legătură între statele comuniste, iar la 22 septembrie 1947 a luat naştere Cominformul (Biroul Informativ al partidelor comuniste). Guvernul britanic şi cel francez au invitat statele europene la o conferinţă pentru a analiza propunerea americană, dar toate ţările comuniste au refuzat. Totuşi, „Conferinţa celor 16” a început la Paris, la 12 iulie, iar lucrările s-au concretizat, la 22 septembrie, printr-un raport favorabil, semnat de toate statele participante. Dirk Stikker, ministrul de Externe al Olandei, a pus punctul pe „i”: „Cuvintele lui Churchill au câştigat războiul, cuvintele lui Marshall au câştigat pacea”. De asemenea, cancelarul Germaniei, Konrad Adenauer, a avut o replică emoţionantă: „A fost, probabil, pentru prima dată în istorie, când o ţară învingătoare a întins mâna celui învins pentru a-l ajuta să-şi revină”.

„Iniţiativa trebuie să vină din Europa!“ (George C. Marshall)