de Raluca Grinţescu
Istanbulul este o aşezare a marilor treceri: o mărturisesc generoasele poduri inter şi intracontinentale de pe Bosfor şi de pe Cornul de Aur. Adulmecând aerul străzilor, oamenilor şi bazarelor, te întrebi ce anume e viu şi ce e literă de muzeu, unde e nucleul speranţelor şi unde al dezamăgirilor în acest univers fascinant, în care lumea persană şi elenistică, Europa şi Asia, Islamul, Creştinismul şi libera cugetare, imperialismul, democraţia şi spiritul revoluţionar, trecutul şi prezentul nu îşi încrucişează săbiile, ci îşi dau mâna spre a crea trainice punţi de legătură care, în altă parte a lumii, sunt atât de greu de construit. Nu poți merge în vizită la Istanbul fără să vezi Palatul Topkapi, palat ce a fost construit de Mahomed al II-lea, după cucerirea Constantinopolului, drept reședință principală. Inițial, aici și-au avut sediul Guvernul și o școală pentru instruirea oficialilor și soldaților, dar, în secolul al XVI-lea, sediul Guvernului a fost mutat, iar Topkapi a rămas reședința sultanilor până în 1856, când Abdul Mecit I s-a stabilit la Palatul Dolmabahce.
Păstrează comoara regală și moaștele profetului Mohamed
Iniţial, construit între 1460 şi 1478 de sultanul Mehmet II, cuceritorul Constantinopolului, extins şi modificat de multe ori de-a lungul istoriei sale, Palatul Topkapi a servit drept casa sultanilor otomani până la mijlocul secolului al XIX-lea. La începutul anilor 1850, palatul a devenit inadecvat cerinţelor ceremoniilor de stat şi de protocol, prin urmare, casa sultanilor s-a mutat la Palatul Dolmabahce, situat pe Bosfor. Palatul Topkapi păstrează comoara regală, moaştele profetului Mohamed, şi arhivele imperiale. Designul de bază al palatului este centrat pe diverse curţi şi grădini, în jurul cărora sunt aranjate birouri dedicate afacerilor de stat, clădirilor şi pavilioane care servesc ca reşedinţă a suveranului, precum şi clădiri pentru angajaţii Curţii de Conturi care locuiau în palat.
Poarta Imperială, importantă pentru cultura otomană
Poarta Imperială a fost construită ca intrare principală a palatului. În partea de sus este gravată o inscripţie în limba arabă, care se traduce: „Prin harul şi consimţământul lui Dumnezeu, cu scopul de a stabili pacea şi liniştea, de bun augur, această cetate a fost construită şi ridicată în binecuvântata lună a Ramadanului, în anul 883 (noiembrie, decembrie 1478), la comanda fiului sultanului Murad, fiul sultanului Mehmed Khan, sultanul pământului şi împăratul mărilor, umbra lui Dumnezeu, care se întinde peste oameni, şi Djinn, adjunct al lui Dumnezeu în Est şi în Vest, cuceritorul apei şi pământului, cuceritorul Constantinopolului şi tatăl acelei cuceriri, a sultanului Mehmed, fie voinţa lui Dumnezeu să facă domnia lui veşnică şi să înalţe reşedinţa sa cât mai sus, deasupra celei mai mari stele din firmament.” Această inscripţie este importantă în cultura Turciei atât în ceea ce priveşte frumuseţea caligrafiei sale, cât şi în ceea ce priveşte semnificaţia versetelor. Trecând de Poarta Imperială se pătrunde în prima curte. Această curte, în care se ţineau variate ceremonii, era singura parte a palatului accesibilă publicului.
Poarta Mijlocie, simbol al măreției
Poarta de adresare, de asemenea, cunoscută sub numele de Poarta Mijlocie, conduce în palatul propriu. Cu cele două turnuri mari, ea a servit ca un simbol al fastului şi măreţiei statului otoman, devenind un simbol pentru tot Palatul Topkapi. Construită în timpul domniei sultanului Mehmed al II-lea, Poarta de adresare a suferit ulterior numeroase renovări în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea. Numai sultanului i-a fost permis să treacă prin Poarta de adresare călare, marelui vizir şi celorlalţi oficiali de stat li s-a cerut să descalece înainte de a intra. Cu toate acestea, femeilor din palat le-a fost permis să treacă prin poartă în trăsurile regale.
Piața Sfatului, martora tuturor ceremoniilor oficiale
A doua curte, cunoscută sub numele de Piaţa Sfatului, a fost construită în 1460, la scurt timp după ce sultanul Mehmed al II-lea a cucerit orașul. Ea a servit ca o reprezentare oficială a statului otoman, stând la baza ceremoniilor: aici au avut loc ceremoniile de la încoronarea regală, festivităţile oficiale de vacanţă, primirea ambasadorilor, primirea trupelor de ieniceri de către sultani ca drept recompensă pentru faptele lor. Pe partea dreaptă, în spatele porticului, se află bucătăriile palatului, în timp ce pe partea stângă stau Turnul de Justiţie şi Camera Kubbealti, aceasta din urmă având rolul de a găzdui reuniunile Consiliului Imperial. Cândva, în aceste bucătării, se pregătea mâncare pentru 800-1.000 de persoane pe zi, dar azi a rămas un muzeu în care sunt expuse mai multe vase din ceramică, din argint și din cristal.
Camera Kubbealti deține cea mai grandioasă colecție de bijuterii din lume
Lângă Camera Kubbealti se află Trezoreria, care găzduieşte una dintre colecțiile de bijuterii cel mai frumoase și mai grandioase, printre care „diamantul lingurarului” de 86 de carate, „pumnalul din Topkapi” sau celebrul bol cu smaralde cât un ou de porumbel. În acest colţ de curte poate fi văzută și Poarta Trăsurilor, care duce spre apartamentele haremului, în timp ce la nivel inferior, în spatele colonadei, sunt vizibile Cazarma Halberdiers şi curtea grajdurilor regale. Garderoba Imperială este, în prezent, un muzeu de costume cu o colecție de 3.000 de piese, dar expuse veți găsi mult mai puține. În Sala Armelor se găsesc arme și armuri ce au aparținut sultanilor otomani sau care au fost primite în dar de aceștia, precum și arme și armuri ce au aparținut conducătorilor de armate pe care otomanii i-au învins în lupte. Printre trofee se găsește și o sabie atribuită lui Ștefan cel Mare, care e păstrată la loc de cinste nu pentru valoarea ei, ci pentru că a aparținut unui războinic care a reușit să îi învingă în bătălii de 42 de ori. În prezent, acest muzeu adăpostește peste 400 de arme, fiind cea mai mare colecție de arme islamice din lume.
Curtea eunucilor negri
Haremul era locul în care, în afară de sultan și de fiii săi, singurii bărbați care intrau erau eunucii negri, în jur de 200 de persoane, sclavi aduși din Sudan și din Etiopia. În harem locuiau concubinele sultanului, circa 300, și mama acestuia. „Valide sultan” (mama sultanului) era cea care conducea haremul. Acesta nu era nici pe departe un loc atât de calm, cum s-ar crede la prima vedere; era locul unde se țeseau tot felul de intrigi pentru a putea ajunge favorita sultanului. Cele care deveneau favorite aveau parte de o viață luxoasă și plină de cadouri, dar existenţa lor era o rutină apăsătoare. Haremul era considerat o reședință de familie, având în vedere că două treimi dintre ocupanți erau servitori și copii ai sultanului, iar concubinele aduse aici la vârste fragede, 5-12 ani, locuiau și erau școlite ani buni înainte de a fi prezentate sultanului.