de Silviu Ghering
La 24 iulie 2015 se împlinesc 104 de ani de la descoperirea cetăţii incașe Machu Picchu, al cărei nume se traduce prin „piscul bătrân” în limba Quechua, vorbită de-a lungul Munților Anzi din America de Sud. Americanul Hiram Bingham III, profesor de istorie la Universitatea Yale, a descoperit citadela în anul 1911 și i-a dat numele muntelui pe care este situată, iar denumirea originală nu a fost descoperită niciodată. Machu Picchu tronează pe o culme de munte în Peru, la 450 de metri deasupra Fluviului Urubamba, afluent al Amazonului. Întregul complex se întinde pe 32.500 de hectare, însă zona construită, care cuprinde 172 de locuinţe, este concentrată pe un platou ce măsoară 530 de metri în lungime şi 200 de metri în lăţime, înconjurat de terase destinate agriculturii. Se crede că aproximativ 1.000 de oameni au locuit în acest vechi oraş incaş, construit în secolul al XV-lea.
Cum au urcat blocurile masive din granit?
Imperiul Inca a fost fondat de un trib ce a trăit în apropierea oraşului Cusco în secolul al XII-lea. Membrii acestuia s-au răspândit pe o suprafaţă întinsă de-a lungul Anzilor, acoperind întregul teritoriu pe care se găsesc astăzi Ecuador, Bolivia şi Chile. Capitala Imperiului Inca era Cusco (Q’osqo în Quechua), nume care înseamnă „buricul pământului”. Cusco era oraşul sfânt al incaşilor, reședința împăratului şi totodată centrul politic, militar şi cultural, de unde porneau toate drumurile ce făceau legătura între oraşele imperiului. Stilul arhitectural, similar cu cel al Cetăţii Cusco, este dovada că Machu Picchu a fost construit în acelaşi timp. De asemenea, numărul redus de terase destinate agriculturii sugerează că oraşul avea o populaţie mică şi că o bună parte dintre alimente provenea din Cusco.
Pentru că Machu Picchu se află la mică distanţă de Cusco, doar trei zile de mers pe jos, istoricii cred că această cetate era o reşedinţă folosită în timpul vacanţelor de împăratul Inca şi de servitorii săi. Istoricii cred că cel de-al nouălea împărat al Regatului Cusco şi totodată fondatorul Imperiului Inca, Pachacútec, a fost cel care a comandat construirea complexului de la Machu Picchu, în jurul anului 1450.
Pentru că incaşii nu foloseau roata, rămâne un mister modul în care au reuşit să urce pe această colină pietrele masive de granit folosite în construcţie. Majoritatea arheologilor consideră că acestea au fost împinse de sute de muncitori de-a lungul unui plan înclinat.
A fost... stațiune de lux pe vară!
Citadela era împărţită în trei secţiuni: una sacră, în care se găseau temple închinate Zeului-Soare, Inti, o zonă rezidenţială destinată claselor inferioare şi o zonă rezidenţială destinată preoţilor şi nobilimii.
Timp de 100 de ani, Machu Picchu a constituit destinaţia de vară a clasei conducătoare incașe, fiind echivalentul unei staţiuni de lux din care aceştia continuau să coordoneze activităţile imperiului.
Nedescoperind niciun artefact spaniol, arheologii au concluzionat că Machu Picchu a fost abandonat de incaşi în preajma cuceririi Imperiului Inca de către spanioli în 1533.
Ce uriași au trăit în Caucaz?!
Castelele ciclopice de la Kldekari, Georgia, Caucaz, datează din mileniul al II-lea î.Hr. şi se întind pe zeci de kilometri pătraţi. Sunt dotate cu intrări, cu tuneluri subterane care fac legătura între cetăţi, turnuri şi chiar trotuare. Este de-a dreptul impresionantă această civilizație antică atât de dezvoltată. De asemenea, o biserică medievală se regăsește printre aceste ruine, care parcă emit nişte radiaţii ciudate. În apropierea Lacului Paravani, în regiunea Akhalkalaki, tot în Georgia, există o altă cetate megalitică, la circa 2.800 de metri înălțime, foarte greu accesibilă, pentru că muntele pe care este construită este foarte abrupt. Blocurile de piatră au fost așezate cu o precizie ieşită din comun şi arheologii au stabilit că nu s-a folosit ciment la îmbinarea lor. Poarta este imensă, mult prea mare pentru oamenii normali, iar zidul are peste 10 metri înălțime.
O altă ciudățenie constatată de puținii arheologi care au ajuns în zonă este faptul că nu există nicio rămăşiţă de corp uman sau orice alt corp! Cei care au trăit în structura imensă parcă au dispărut ca prin minune, nu există cimitire şi nici urmă de lupte sau resturi de oase. Nu a mai rămas nimic, decât niște ziduri din piatră...
Statuile gigantice din Insula Paştelui
Insula Paștelui sau Rapa Nui, după denumirea indigenă, este o insulă polineziană din sud-estul Oceanului Pacific, la peste 3.000 kilometri sud-vest de Insulele Galapagos și la 4.200 de kilometri vest de Chile, care a anexat-o în 1888. Insula Paștelui este faimoasă pentru cele 887 de statui gigantice monumentale, denumite „moai”, create de primii locuitori ai insulei (700-1100), care o considerau, la rândul lor, „buricul pământului”. Efigiile de piatră au devenit un mister pentru cercetători, care nu au desluşit cum au fost „plantate” blocurile de piatră, ce cântăresc câteva tone, în diverse puncte de pe insulă, pe teren accidentat. Statuile nu au, de fapt, numai capete, ci şi corpuri imense, de şapte-opt metri, îngropate în pământ. Cea mai înaltă dintre statui măsoară nouă metri şi cântăreşte 82 de tone.
Malta, leagănul culturii megalitice
Templele preistorice din Malta, unice în lume din punct de vedere arhitectonic, sunt considerate a fi cele mai vechi construcții de piatră care încă mai stau în picioare, mai vechi chiar decât piramidele egiptene sau pietrele de la Stonehenge, datând din perioada 4.000-2.500 î.Hr. Cu o arhitectură impresionantă, templele malteze emană maiestuozitate, megalomanie, făcându-te să te simți mic și insignifiant.
Complexurile de temple preistorice de la Ggantija, Hagar Qim, Tarxien și Mnajdra datează de pe vremea când Mediterana nu acoperea aceeași suprafață ca azi, Malta fiind legată de placa continentală prin Sicilia, și ar fi fost închinate unor zeități ale fertilității și agriculturii aparținând unui cult de mult uitat.
Misterul de la Stonehenge se adânceşte! La propriu!
Ansamblul Stonehenge este probabil cel mai important monument preistoric din Anglia, un monument neolitic din comitatul Wiltshire, format din patru cercuri concentrice construite din blocuri imense de piatră (megaliți) pe verticală. Deasupra acestor blocuri de piatră au fost așezate ca niște praguri alte blocuri curbate în formă de arc de cerc. Tehnicile arheologice moderne au demonstrat însă că Stonehenge a fost început în anul 2950 î.Hr., ajungând la forma pe care o cunoaștem azi în anul 1600 î.Hr. Stonehenge a fost, pe rând și în același timp, un monument dedicat zeilor, un observator astronomic, un instrument de măsurat timpul, un fel de „calendar”, un centru de vindecare, un templu religios. O ipoteză recentă susține că monoliții din piatră au fost aleși special pentru proprietatea lor... acustică, întregul ansamblu funcționând ca un veritabil „clopot” sacru. Iar anul trecut au fost descoperite 15 monumente subterane în jurul misteriosului monument!