de Dana Purgaru
Rămășițele ce poartă-n tolbă o poveste veche de două milenii a celei care a fost Sarmizegetusa cea regească, capitala Daciei preromane, se lăfăie, la 1.200 de metri înălțime, în mister. Pietrele tac atunci când sunt întrebate de ochii hulpavi și grăiesc în clipele de singurătate, la sosirea primelor raze calde. La situl de lângă satul Grădiștea de Munte, din județul Hunedoara, se ajunge destul de greu, însă niciun efort nu bate măreția locului.
Tăcere și respect
Seara se lasă pe Kogaiononul lui Zamolxis. Soarele, odată sfânt pentru daci, dispare încet după vârfurile brazilor, iar floricelele albe, ascunse printre firele umede și reci ale trifoiului, capătă o nuanță cenușie. Se apropie noaptea. Dar nu vine repede, ca la oraș, ci alene, precum un actor bătrân care nu dă buzna pe scenă, ci se lasă îndelung așteptat.
Privind la calendarul solar, la rămășițele celei ce a fost măreața Sarmizegetusa Regia, ai senzația nu numai că timpul se dilată, dar și că spațiul capătă un aspect muabil, ce aduce cu niște vălătuci purtați prin mai multe dimensiuni. În locul în care sunt concentrate urmele încăperilor și ale coloanelor cetății, înconjurat de pietrele ce au fost odată parte a unei fortărețe în care au forfotit, timp de două milenii, pașii dacilor, ai romanilor, ai cotropitorilor și ai omului modern, domnește o liniște stranie, ce îmbie la tăcere și respect. Acel respect pe care îl arătăm, de obicei, lucrurilor pe care nu le pătrundem pe deplin și a căror semnificație grea ne domină.
Doar pietrele știu povestea...
Din când în când, tăcerea din ce în ce mai apăsătoare a serii este curmată abrupt de câte un strigăt de deșteptare al unei bufnițe, de zbaterile aripilor unui liliac sau de vocile unor turiști întârziați care apar, în gura mare, din pădure. Când se apropie de sit însă, sunt învăluiți în giulgiul liniștii. Atunci vorbele lor devin șoapte, privirile curioase se transformă în căutături suspicioase, iar gesturile capătă o cadență domoală. Se apropie, scrutează, se pozează și pleacă. Intră înapoi în pădure la fel de nelămuriți pe cât erau când au sosit. În zonă, niciun punct de informare nu spune povestea locului, niciun ghid nu îngână un crâmpei de istorie. Nu sunt decât rămășițe. Dacă aceste pietre, care mai emană încă o parte din căldura razelor ce le-au mângâiat în timpul zilei, ar putea vorbi, cu siguranță ar spune altceva decât credem noi. Altceva decât suntem atât de siguri că știm despre istoria noastră. Ele știu, dar tac. Și privesc semețe în fiecare zi de vară turiștii care le ating, care își etalează cu mândrie cunoștinţele, care măsoară, notează, se întreabă retoric, bifează în carnețele și hărți și apoi pleacă mai departe, spre următorul obiectiv. Ei cred că au aflat. Dar nu. Doar ele știu. Iar ele privesc și tac. La fel cum au privit mâinile care le-au tăiat din munte, le-au cărat, le-au cioplit, le-au pus unele peste altele și au creat un centru regesc, religios, civil și militar, în care s-au născut, au trăit și au murit sute de suflete.
Natura, stăpână pe istorie
Sub plinătatea lunii, situl parcă prinde viață odată cu vietățile nopții. Umbrele aruncate de razele ce se joacă printre frunzele copacilor din jur dansează ca niște iele nebune peste amintirile unei așezări-capitală ce a avut un standard înalt de viață și a cunoscut apogeul sub Decebal, mândrul rege dac înfrânt de și mai orgoliosul împărat roman Traian. În jurul omului modern, tăcut, spectator al urmelor trecerii necruțătoare a timpului, parcă niciodată acele pietre n-au fost ziduri semețe, locuințe, ateliere, magazii, hambare, rezervoare de apă și sanctuare... Parcă niciodată acolo nu s-au auzit primele scâncete ale pruncilor dacilor, copitele cailor neînfricați, zumzetul gospodinelor durdulii, râsetele oamenilor liberi... Parcă aievea au fost acele bătălii crâncene înecate în sânge, acele țipete prevestitoare de moarte, acel ultim suflu al lui Decebal care și-a luat viața în fața inamicilor și acele strigăte de victorie... Acum, totul e îmbrățișat de natura liniștită, care strânge la sân netrebniciile omului, își întinde rădăcinile revendicatoare, își așterne praful și pune stăpânire, agale, pe ce i-a aparținut odată, înghețând istoria.
Razele răsăritului „scriu” pe discul solar
La răsărit - spectacolul suprem al sitului de la Sarmizegetusa - Calendarul Circular este singura piatră ce se trezește la viață, orator într-o agora pustie. Își spune în fiecare dimineață discursul prin graiul razelor portocalii ce luminează discul de andezit pe care strămoșii noștri purtători de cușme îl foloseau la calculele astronomice, vorbește despre trecerea timpului fizic și a celui astral, despre ciclicitatea vieții... Restul e istorie.
Secretul din adâncuri
La începutul anilor ’90, subsolul din zona Grădiștei a fost scanat de un satelit rusesc, care a descoperit că sub ruinele aduse la lumină de arheologi există un spațiu imens de tuneluri. În prezent, mai mulți cercetători străini scanează zona folosind tehnologie de ultimă oră, pentru a afla secretele pământului. Se spune că în zona Vârtoape au fost detectate, pe o suprafață de 4 km pătrați, 75 de gropi conice și incinte paralelipipedice, modificate de mâna omului, ce comunică între ele și cu platoul de deasupra prin drumuri antice. Dinspre ele pleacă mai multe tuneluri spre munții din apropiere. Practic, se pare că Sarmizegetusa stă pe un oraş subteran, predacic, întins pe o suprafaţă de peste 200 km pătraţi. Ținând cont că doar 3% din vestigiile vechii capitale a Daciei au fost până acum scoase la lumină, această teorie nu e greu de crezut.
A început un program de restaurare
Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei coordonează un program de cercetare şi restaurare a cetăţilor dacice din Munţii Orăştiei în cadrul celui mai mare proiect arheologic derulat în România. Cercetările vizează identificarea vestigiilor dacice prin georadar şi reconstituirea arhitecturii lor fără decopertare și executarea unui plan de restaurare.