de Andrei Dicu
Ca să scrii o biografie îţi trebuie corzi de alpinist pentru a cutreiera sufletul omului, cu grija de a nu-l călca în picioare. Sunt biografii care bucură, care dor şi care cântă. Ciudat, de data asta, Gică Petrescu nu cântă, ci ne oferă trandafiri, cu graţia şi cu romantismul tipic perioadei interbelice. Pentru că Nemuritorul Gică Petrescu a trăit permanent între lumi, iubindu-ne, dăruindu-ne şi, în acelaşi timp, respectându-se. Se împlinesc 100 de ani de la nașterea maestrului, motiv pentru care ne reamintim cu drag de eleganța ce i-a definit existența.
„Regele petrecerilor” nu le avea cu... şpriţul
Acest „Maurice Chevalier al României” s-a născut la 2 aprilie 1915, la Bucureşti, deşi, pe vremuri, în folclor se glumea că ar fi apărut pe lume cândva, de pe vremea faraonilor... Pentru ignoranţi, a fost doar un mare cântăreţ de romanţe, de muzică de petrecere şi de populară. Pentru prieteni, a fost şi rămâne arcuşul care mângâie sufletul, vocea caldă a petrecerilor, cu şi fără pretext. A plecat dintre noi la 18 iunie 2006, lăsându-l pe Radu Beligan să zâmbească unic în galeria nemuritorilor, dar fredonând hâtru, de undeva de Sus... Puţini ştiu că, dincolo de repertoriul care număra zeci de cântece de pahar, Nea Gică n-a avut niciodată darul şpriţului, aşa cum ar fi fost „politically correct”. Pe Gică Petrescu nu te puteai supăra, nici măcar dacă erai Elena Ceauşescu, o tovarăşă căreia maestrul i-ar fi spus, la o petrecere, că „pe lumea ailaltă strigoii de bun-simţ se ascund când văd muieri cu coc”. Nea Gică avea har şi haz, era contemporan cu Dumnezeul eleganţei şi ura meschinăria. Din păcate, iar mulţi cititori îşi amintesc, o anumită televiziune a „creat” un reportaj menit să demonstreze că, pe ultimii paşi ai vieţii pământene, Gică Petrescu suferea de Alzheimer. „Materialul” cu pricina a creat revoltă în lumea bunului-simţ şi, la vremea respectivă, românii şi-au adus aminte cine sunt cu adevărat. Nimeni, dar absolut nimeni, pe străzile şi pe coclaurile patriei, nu vorbea decât despre mitocănia cu care fusese tratat maestrul. Azi ne amintim că Nea Gică al nostru, veşnic tânăr, ferice şi un pic mozolit pe freză, provine dintr-o familie cu istorie inedită.
A debutat la 15 ani şi a fost redescoperit de Ion Vasilescu
În 1931, Petrescu era elev la Liceul „Gheorghe Șincai” şi cânta în ansamblul școlar. La 15 ani a urcat pentru prima dată pe scenă, interpretând la mandolină. Mai târziu, a fost descoperit la o serbare de compozitorul Ion Vasilescu, omul care l-a dus la radio, unde Gică a cântat cu reputatul pianist și dirijor Iulian Ghindă. În urma unei suferințe discrete, mama sa a murit de cancer pulmonar, şocând întreaga familie. Ulterior, Gică Petrescu a studiat doi ani la Facultatea de Drept, dar a părăsit studiile juridice în favoarea muzicii. Mai târziu avea să povestească: „Tata mi-a spus: «Decât să ajungi un avocățel mediocru, mai bine apucă-te serios de muzică. Un strop de talent, n-o să înveți la seminar, în nicio facultate. Cultivă-l și folosește-te de el!»”. Primul „contract de diseur” a venit în urma unei probe date la grădina-restaurant Princiar, de pe Şoseaua Kiseleff, unde junele a cântat cu maestrul Fănică Luca. Deja Gică avea un repertoriu de 60 de cântece de petrecere, plus tangouri și romanțe… În 1933 a fost angajat oficial ca solist vocal la localul de lux occidental Galeries Lafayette, unde a cântat cu Orchestra James Kok. Patronul, un evreu paradoxal, adică darnic, domnul Schwartz, i-a confecţionat două costume elegante: pentru zi (alb) și pentru seară (bleumarin). Avea 18 ani și deja, cu vervă, Gică ataca eșalonul de aur al idolilor localurilor, precum Cristian Vasile, Titi Botez sau Jean Moscopol. La un moment dat, s-a creat o confuzie teribilă între Gică şi tenorul Nicolae Leonard, „prinţul operetei”, vulgul afirmând că Petrescu îşi aruncă seara cămăşile de mătase de la etaj, spre bucuria damelor de consumaţie şi a birjarilor. Ulterior, s-a dovedit că istorioara îl avea totuşi ca personaj pe (la fel de) marele Nicolae Leonard…
În 1936, tatăl artistului a fost imobilizat la pat din pricina unei paralizii. Gică a rămas unica sursă financiară a familiei. Avea doar 21 de ani. Apt de serviciul militar, a fost recrutat la Regimentul I - Vânători de Gardă şi părea să fi scăpat de Al Doilea Război Mondial, fiind eliberat cu şase luni înainte ca „herr” Hitler să invadeze Polonia. Fuga de front a fost doar o iluzie, dar la acest amănunt vom reveni ulterior. În 1939, când războiul tocmai începuse, numele lui Gică Petrescu se impunea tot mai mult. Afișele elegantului Cazinou de la Sinaia îl anunțau cu litere uriașe ca solist în celebra Orchestră de jazz a lui Dinu Șerbănescu. Supus unui examen sever, a fost admis sub pseudonimul „George Petrimi”. La acea vreme, nu erau la modă numele neaoşe, ci acelea cu rezonanţă engleză, franceză ori italiană. Imediat, succesul i-a făcut cu ochiul. A înregistrat pe plăci de patefon pentru casele de discuri Columbia, Odeon, His Master’s Voice, producători celebri în epocă. Însă, cel mai important e că întâlnirea cu marele muzician Dinu Șerbănescu a fost decisivă, pentru că atunci a descoperit Gică o minune, anume că romanța este limba sa maternă. După câțiva ani, a revenit la numele Gică Petrescu. Din 1938 a început colaborarea, care va dura decenii la rând, cu Electrecord, unde maestrul a înregistrat cântece de muzică ușoară, romanțe, cântece populare și de petrecere.
Von Paulus şi-a scos din piept Crucea de Fier pentru Nea Gică
În 1939, a fost invitat în Germania, într-un turneu de înregistrări. La acea oră, se cânta și se dansa pe ritmuri de tango, rumba, foxtrot și charleston. Șlagărele la modă erau pe buzele tuturor, iar textele publicate în broșuri se vindeau odată cu discul. Marele regret al maestrului a rămas că n-a izbutit, în acea perioadă, să ajungă în America, acolo unde ar fi cunoscut succesul la scară mondială. În schimb, pentru noi, Gică Petrescu a fost succesorul Mariei Tănase la estrada restaurantului „Neptun” din Piața Buzești, unde cânta cu orchestra violonistului și dirijorului Victor Predescu. În perioada 1940-1944 a cântat sub ploaia de bombe aruncate de avioanele anglo-americane pe scenele teatrelor „Gioconda” și „Savoy”. În 1941, a venit ordinul de încorporare, aşa că vedeta Gică s-a trezit mutată la Regimentul IV Motorizate din Străulești. Alerga zilnic între regiment, radio, pentru emisiunea „Ora răniților”, concertele cu Dinu Șerbănescu, estrada unui restaurant, scena Teatrului de Revistă și spectacolele pentru soldaţii români şi germani. Se spune că, la un moment dat, feldmareşalul Von Paulus şi-ar fi scos din piept Crucea de Fier şi i-ar fi „lipit-o” lui Nea Gică, precum… marca de scrisoare, dar acest episod nu este confirmat de biografi. Prin cabaret şi prin cârciumi era anunțat uneori cu grad militar „fruntașul Gică Petrescu”, alături de Antonescu Trestian, Silly Popescu, Nae Roman, Titi Botez și marele Constantin Tănase. Își afirmase deja calitățile de actor pe scena Teatrului Comic (în clădirea actualului TESS) alături de Hristu Nicolaide și de o pleiadă de compozitori, de textieri și de cântăreţi. Un turneu de 70 de zile prin țară cu spectacolele „Frate cu dracul”, „Luna știe, dar nu spune” (cu aluzii politice) i-au sporit popularitatea. Spre deosebire de Constantin Tănase, nu a intrat în conflict cu Garda de Fier şi a cântat de multe ori la banchetele date de Horia Sima, şeful Legiunii. A concertat în zeci de concerte ale formației Jean Ionescu, prezentate de grandiosul comic Nae Roman și alături de pianistul Gaston Ursu. A fost angajat de Ion Vasilescu la „Alhambra” și apoi la „Gioconda”, unde a lansat zeci de cântece, care s-au bucurat de mare popularitate până în ziua de azi şi unde şi-a „rotunjit”, substanţial, veniturile. Cu toate acestea, a cântat de multe ori pe gratis, în scopuri caritabile, mai ales pentru… armata sovietică, noua „prietenă” a României după mizerabilul act de la 23 august 1944.
„Costică, Costică”, trei bisuri pentru marele Yehudi Menuhin
Prin 1946, la barul-grădină „Arizona” tocmai se introdusese ultima noutate tehnică, microfonul. Într-o seară, a sosit ca oaspete marele violonist americano-evreu Yehudi Menuhin. Gică Petrescu i-a cântat șansonete, șlagăre americane, dar... l-a entuziasmat și l-a emoționat cu piesele „La margine de București”, „Suflet candriu de papugiu” și „Costică, Costică”. Bun prieten cu viaţa de noapte şi cu paharul, Menuhin l-a bisat îndelung, așa că menestrelul Gică i-a cântat de trei ori celebra piesă „Costică, Costică”... Buzunarul i s-a umplut instantaneu de dolari, numai că regimul comunist, atotvăzător, l-a lăsat imediat fără „zestre”. În același an, a intrat în atenția autorităților, deoarece Miliția îl reclama la Ministerul Culturii pentru că repertoriul său conținea cântece occidentale.
A refuzat s-o „şteargă” la Paris cu Yves Montand
În 1953, cu ocazia „Festivalului Internațional al Tineretului” de la București, a avut loc „Concertul popoarelor”. Gică Petrescu a cântat piese în câteva limbi străine, multe în franceză, din repertoriul lui Yves Montand. Acest moment a fost însă aplaudat şi de autorităţi, pentru că militanţii socialişti francezi erau consideraţi buni prieteni ai poporului comunist român. Aici apare o altă legendă, neconfirmată, poate şi pentru faptul că Nea Gică a ţinut enorm la discreţie. Se spune că Yves Montand, actor şi cântăreţ gigantic, i-ar fi propus să-l ajute pe român s-o „şteargă” la Paris şi că Petrescu ar fi refuzat din pricina unei cucoane de care artistul s-ar fi îndrăgostit până peste urechi şi care, imediat după momentul cu pricina, ar fi fugit ea însăşi în Elveţia.
Partidul Comunist Român îi confisca maestrului toată valuta
În 1965, trupa de şoc Concertul popoarelor a trecut Nistrul, într-un lung turneu în Uniunea Sovietică. Echipa de artişti români era de cinci clase: Ion Dacian, Trio Grigoriu, Florian Dorian, Gică Petrescu, Dorina Drăghici, Nicu Stoenescu, marele comic Mircea Crișan, Horia Șerbănescu și Radu Zaharescu. Titani… În perioada 1965-1967, trupa a susţinut cel mai important turneu, de două luni pe an, la Paris. Onorariul, destul de baban, era de 300 de franci pe seară pentru fiecare artist. Numai că valuta intra în buzunarul măreţului Partid Comunist Român. Au urmat turnee în Israel, alături de alte nume mari, precum Florin Piersic şi Doina Badea, în spectacole luate cu asalt de numerosul public provenit din România. Apoi, Nea Gică a lansat noi șlagăre pe scena „Festivalului de Muzică Ușoară de la Mamaia”, precum „Căsuța noastră”, „Of, of, of, măi șprițule!”, „Dă-i cu șprițul pân’ la ziuă”, „Uite-așa aș vrea să mor” sau „Du-mă acasă, măi tramvai”. Interesant este că, invitat la mese de clienţii cu buzunarele doldora de bani, Petrescu evita să bea vin, tărie sau bere, mulţumindu-se cu… sifon sau, în cel mai rău caz, cu un singur pahar cu şampanie. Nu-şi propusese abstinenţa, dar se spune că în copilărie suferise în urma unei hepatite netratate şi, astfel, evita consumul de alcool.
Moartea soţiei l-a devastat
În anii dictaturii ceauşiste, Gică a fost invitat de multe ori să cânte pentru urechile prezidenţiale. S-a conformat, dar, la un moment dat, i-a spus cizmarului din Scorniceşti: „Eu sunt nea Gică, dumneavoastră sunteţi nea Nicu. Probabil că amândoi suntem nemuritori, dar pe mine nu mă va trata nimeni ca pe un «nea»”. Deşi Ceauşescu nu s-a supărat, ba chiar a râs copios, Gică n-a avut dreptate: Doar el este nemuritor! Numai că, din 1989, a apărut mai rar. Nea Gică fusese căsătorit cu scriitoarea Cezarina Moldoveanu. Moartea soţiei l-a devastat, astfel că a refuzat contactul cu publicul, cu oamenii, în general. Avea câţiva nepoţi de veri care-i făceau cumpărăturile şi stătea în casă.
„Şpriţul de la ora 10”… O, tempora!
La invitaţia amicului său Nicu Constantin, a apărut într-o memorabilă ediţie a emisiunii „Şpriţul de la ora 10”, un pamflet în antiteza „Ceaiului de la ora 5”, o emisiune-şoc destinată petrecăreţilor de toate vârstele, interzisă ulterior de CNA. Peste mulţi ani, prin 2003, mai exact la 5 mai, a primit, în cadrul unei ceremonii desfăşurate la Palatul Cotroceni, Ordinul „Steaua României în Grad de Cavaler”, distincție înmânată de un alt preşedinte, Ion Iliescu. În perioada 2004-2005 apărea tot mai rar în public şi la televizor. Bolnav, s-a autoizolat într-o singurătate în care admitea doar patru, cinci prieteni foarte apropiați. Şi-a păstrat discreţia până la ultima respirație… Iar aceasta din urmă s-a produs în dimineaţa zilei de duminică, 18 iunie 2006. În aceeaşi seară, Gala „Premiile muzicale Radio România Actualități” a programat un premiu special, intitulat „Cântecul e viața mea” şi dedicat lui Gică Petrescu. Corpul artistului fusese depus pe catafalcul aflat, pentru trei ore, în foaierul Sălii de Concerte a Radiodifuziunii Române, unde mii de oameni veniseră pentru a-i aduce un ultim omagiu. Printre ei, niciun politician…
Banii artistului şi soarta unicei moştenitoare, mistere nedesluşite
Nimeni nu ştie cât a câştigat Gică Petrescu în atâţia ani de carieră. Nerevendicate de familie, tocmai în anul în care se împlineşte un secol de la naşterea artistului, sumele provenite din drepturile de autor au intrat în bugetul organismului de gestiune colectivă în care fusese înscris cântăreţul. Deşi reprezentanţii Uniunii Compozitorilor susţin că banii lui Nea Gică „stau şi se acumulează”, prietenii maestrului contestă ideea. Singura moştenitoare legală a lui Gică Petrescu este o nepoată a Cezarinei Petrescu-Moldoveanu, care a semnat, în urmă cu ani buni, că nu are nicio pretenţie privind bunurile şi remuneraţiile adunate în urma creaţiei legendarului artist. Nimeni nu ştie însă dacă această moştenitoare mai trăieşte în România sau dacă a primit vreo „bonificaţie” specială şi a părăsit ţara…
„Maurice Chevalier al României“
Tatăl său, Dumitru Petrescu, de meserie funcționar poștal, urmase studii superioare la Geneva. Mama, Georgeta, își petrecuse tinerețea la Paris și era, după mărturisirea de mai târziu a cântăreţului, o excelentă pianistă. Locuința familiei Petrescu se afla pe Calea Victoriei, la numărul 190, într-o clădire cu trei etaje. Mama l-a învățat pe Gică de mic limba franceză și l-a inițiat în lumea muzicii, mai întâi interpretând la pianul din casă „piese scurte, melodioase şi ritmuri mozartiene”, cum mărturisea artistul, și apoi, în primii ani de școală, dându-i lecții de vioară. În casă exista un gramofon la care tatăl asculta uneori muzică ușoară, şi de acolo i s-a aprins viitorului maestru „beculeţul” romantismului. Cântăreţii francezi erau la modă, iar lui Gică i-a plăcut teribil Maurice Chevalier, sufletul „varietée-ului” parizian.
Stela Popescu: „N-a agreat viaţa dezordonată a boemei interbelice!“
La trecerea lui Gică Petrescu la cele veşnice, actriţa Stela Popescu declara: „De când mă știu pe lume, Gică a fost «Maestrul». Era o celebritate încă de la 20 de ani! Marele cântăreț a fost și un excelent artist de revistă... Am jucat alături de el în numeroase spectacole și turnee. Gică nu ieșea din scenă cu pași normali şi călca sacadat. Publicul prindea mișcarea și aplauda în ritmul pașilor săi… Cânta multe cântece de pahar, dar în viață era foarte cumpătat. Nu a agreat niciodată viața dezordonată a boemei interbelice. Soțul meu, Puișor Maximilian, i-a scris multe texte. Din clipa în care i se încredința o piesă, Gică nu mai avea liniște! Ne suna în fiecare dimineață, pentru ca totul să iasă perfect”.
Alexandru Arşinel: „Singurul Artist Emerit!“
Actorul Alexandru Arşinel a recunoscut că Gică Petrescu i-a fost model. „Așa am început eu să cânt, ascultându-l pe Nea Gică. În 1964 am avut prima dată onoarea să fiu alături de el pe scenă. A fost cel mai cunoscut artist român, cântăreț și un strălucit actor de revistă. Marca Gică Petrescu înseamnă succesul asigurat. A fost singurul dintre noi care a ajuns «Artist Emerit» în adevăratul sens al cuvântului. Teoretic, emeriți au fost mai mulți cântăreți și actori din teatre, dar, ca artist de revistă, Gică a fost singurul... emerit!”, a declarat Alexandru Arşinel.
Ion Iliescu: „Unic pentru că a ştiut să preschimbe umbra în zâmbet“
O să zâmbiţi, dar şi Ion Iliescu devine, uneori, sentimental. Iată ce spunea despre Gică Petrescu fostul şef de stat, cu ocazia decorării maestrului: „Unic pentru că a știut să preschimbe umbra de pe fețele oamenilor, aducând un zâmbet pe buzele tuturor. Unic pentru că a știut să rostească, zeci de ani, cu atâta dibăcie, cuvinte potrivite pentru românii de pretutindeni. Unic pentru că a însoțit cu cântecele sale mai multe generații de iubitori ai romanței, ai muzicii ușoare și ai celei de petrecere. Pentru că întreaga sa carieră a fost străbătută de o probitate morală exemplară, Gică Petrescu este un model pentru tinerele generații”.
Cezarina Moldoveanu, îngerul păzitor prezentat de Gheorghe Gheorghiu-Dej
În 1950, după câteva relaţii eşuate, Gică Petrescu s-a însurat cu doamna Cezarina Moldoveanu. Prozatoare, poetă, actriţă, prezentatoare şi cântăreaţă, Cezarina i-a fost, timp de 34 de ani, consilieră de imagine, sfătuitoare, asistentă, textieră şi… înger păzitor, aşa cum Nea Gică însuşi declara. Se cunoscuseră într-un spectacol dedicat zilei de naştere a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, iar cel care le-a făcut cunoştinţă a fost însuşi liderul comunist. Povestea spune că, la petrecere, unul dintre demnitarii fostului regim, un pic cam abţiguit, l-ar fi provocat pe Gică Petrescu să cânte „Sfântă tinereţe legionară”. Maestrul era gata să marşeze, însă Cezarina l-ar fi tras uşor de mânecă, explicându-i ce implicaţii nefaste ar putea avea „ieşirea din decor”. Gică s-a scuzat politicos, spunând că… nu ştie versurile, iar Gheorghiu-Dej a zâmbit maliţios…