Main menu

header

cotnari wide

483 18 1de Cătălina Tăgârță

O persoană blândă, cu zâmbetul pe buze și optimistă. Așa îi stă bine unui artist adevărat, și chiar așa am găsit-o pe interpreta de muzică populară Ștefania Rareș în ziua interviului. Însă, pe măsură ce a început să-și depene amintirile, pentru o clipă am avut impresia că citesc dincolo de ea, că reușesc să pătrund în inima aceea care-și iubește jumătatea cu toată ființa, chiar și dincolo de moarte, în acea inimă care a fost frântă de legi și sistem și a suferit un infarct, dar care vibrează de fiecare dată când interpreta pronunță vreun cuvânt legat de muzică sau de copiii săi, de la care așteaptă cu mare nerăbdare nepoți. Ștefania Rareș ne-a vorbit despre toate acestea, dar și despre diferența dintre generația de ieri și cea de azi.

În copilărie le cânta rudelor pentru bomboane

- Sunteți originară din Bucovina... vă rog să ne povestiți, pe scurt, cum ați debutat în muzică!

- Cânt de foarte mică, de când am deschis ochii. Noi, toți copiii (am fost trei fete și cinci băieți acasă), am moștenit vocea tatălui; dar soarta a vrut ca doar eu să cânt. De obicei, sâmbăta tata se întâlnea cu rudele fie la noi acasă, unde se făceau șezători, fie la sfat, iar la un moment dat am început să cânt și eu cu ei. Când au văzut că mă pricep, mi-am luat belea pe cap (râde). Toți îi ziceau lui tata: „Hai s-o sculăm pe aia mică să ne cânte și îi dăm câte 5 lei”. Și eu mă bucuram, că de banii aceia îmi luam bomboane.

483 18 2- Când v-ați hotărât să treceți de la pasiune la profesie?

- Niciodată. De când eram mică eu am știut-o mereu pe mama foarte bolnavă, așa că visul meu a fost să mă fac medic. Însă, din păcate, n-am reușit la facultate. Dar norocul meu a fost că, participând în timpul școlii la multe concursuri, la care am obținut și premii, am fost reperată de profesorul Macovei, de la Ansamblul Ciprian Porumbescu din Suceava. Acolo am primit primele lecții în profesia asta, dar am stat puțin, pentru că am fost foarte dușmănită de o colegă. Eu nu eram fardată, aveam roșeața aia de țărancă în obraji, eram tânără, fâșneață... și de-aici multe probleme.

„Eram controlați de marii folcloriști ai țării”

- Și ați ajuns apoi la Perinița...

- Da. Norocul meu a fost că, după un an și jumătate, în fiecare zonă a țării au mers inspectori de la Ministerul Culturii ca să recruteze cei mai buni soliști pentru Ansamblul Perinița. Am susținut cele trei probe, atunci s-a cernut tot talentul și în final au rămas 61 de interpreți.

483 18 3- Ce vă amintiți din perioada petrecută la acest ansamblu?

- Noi am căpătat foarte repede nume fiindcă eram obligați să venim cu lucruri noi, să facem cinci-șase piese noi pe sezon, culese de la țăranul român. Dar totul trebuia să fie foarte original, căci eram controlați de marii folcloriști ai țării, iar comisiile de concurs erau foarte severe. Însă eram și foarte sprijiniți de Ministerul Culturii, care ne dădea bani de cheltuială pentru culegeri. Primul spectacol cu Ansamblul Perinița l-am susținut în 1961, cu melodia „Bine-mi șade țărăncuță”.

„Asta e românca ce trebuie să spargă granițele țării”

- Presupun că ați avut emoții la primul spectacol, mai ales că nu aveați studiile și pregătirea necesară!

483 18 4- Aproape că eram inconștientă. Eu eram învățată cu lumea de mică, așa că n-am tremurat, nu m-am pierdut cu firea. Emoțiile le-am căpătat târziu, când am conștientizat ce răspundere aveam față de oameni și că ministrul nostru e Constanța Crăciun, din cauza căreia toată lumea tremura. Însă m-am mai liniștit când am aflat că, după o vizionare la care eu mă prezentasem fără grijă, ministra i-a zis cuiva: „Asta e românca ce trebuie să spargă granițele țării”.

- Ce vârstă aveați când ați ieșit prima oară din țară?

- Aveam 19 ani și jumătate. Îmi amintesc că dormeam în tren lungiți de-a curmezișul, pe valize, care, culmea, erau pline cu conserve. Dar eram în străinătate (râde).

- N-ați regretat niciodată că n-ați rămas acolo?

- Am regretat abia după Revoluție, când am fost dată afară din casă. Ceaușescu m-a mutat de unde locuiam într-un imobil naționalizat, care, mai târziu, mi-a fost luat pe nedrept. Și susțin asta până voi muri, căci am fost și sunt nedreptățită. Din cauza asta mi-a murit bărbatul, din cauza asta m-am operat de inimă, iar copiii mei îmi reproșează și astăzi că nu am rămas în străinătate.

Ar fi putut ajunge soprană, dar a preferat „frunză verde”

- V-a părut rău vreodată că soarta v-a „redirecționat” către muzică?

483 18 6- Cu timpul nu mi-a mai părut rău, mai ales că, venind la București, m-am îndrăgostit de un student la Medicină. Și, ironia sorții, el încercase să dea la Teatru și picase la proba de dicție. Ne-am căsătorit repede, la 21 de ani, la 27 ianuarie 1962.

- Dintre toate ansamblurile pe la care ați trecut, unde v-ați simțit cel mai bine?

- La Perinița, fiindcă acolo am început să realizez ce se întâmplă cu mine, acolo am avut profesori adevărați, cu care am studiat canto nouă ani și datorită cărora pot cânta live și astăzi, ceea ce e mare lucru. Profesoara mea de acolo îmi zicea mereu: „Ce cauți tu la folclor, tu ai voce de soprană, trebuie să fii «My first lady»!” Și ziceam: „Doamnă, mie-mi place frunză verde”. De la ea am învățat toate tehnicile, țineam 32 de măsuri într-o singură respirație... Pentru distracție, am cântat și în spectacole de varietăți: tangouri, valsuri, dar în sufletul meu a rămas tot muzica populară. Eu am deschis ochii alături de mari personalități, în frunte cu Maria Tănase, Ioana Radu, Ion Luican, Vasile Tomazian - care era actor.

„Generația mea a fost sprijinită mult de Ministerul Culturii”

483 18 5- Raportându-ne la perioada de dinainte de ’89, în care generația dumneavoastră era extrem de cunoscută și de apreciată, în ce direcție credeți că se îndreaptă folclorul acum?

- Generația mea a fost sprijinită mult de Ministerul Culturii. Toate cheltuielile mele și ale ansamblurilor au fost suportate de minister. Apoi, imprimările la radio erau gratuite, Electrecordul fugea după noi, ne chema mereu să imprimăm, fără să plătim nimic... Acum plătești studio, orchestrant, tot (oftează). Sunt o mulțime de tineri talentați, de care mi-e milă, pentru că nu-i ajută nimeni, nu dă nimeni un ban pe ei. Trebuie să-și vândă vaca din grajd ca să facă un CD sau să plătească o emisiune de televiziune să cânte două piese și să se facă și ei cunoscuți. E drept că sunt și unii care doar au impresia că sunt soliști și cântă, dar calculatorul e cel care face treaba. Păi la noi nu era așa. Dacă intrai în Radio și nu puteai duce o frază de la cap la coadă din punct de vedere muzical, adică să respiri unde trebuie, să ai o voce fonetică, n-aveai ce căuta mai departe, Electrecordul nu te imprima până nu aveai aviz de la Radio că îți e vocea fonetică. Acum imprimă oricine. E trist (oftează).

Gheorghiu-Dej a tras-o de codiţe

- Tocmai faptul că erați cernuți ca prin sită, dar ați rămas totuși în primele rânduri v-a ajutat să le cântați și soților Ceaușescu. Cum erați primită de aceștia?

- Înainte de asta i-am cântat lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. La începutul carierei eu aveam o doină „Mână Gheorghe boii bine”, care a făcut înconjurul țării. Și venise atunci la noi în țară șeful Națiunilor Unite din America, așa că am fost chemată la recepție să cânt piesa asta. Se pare că am fost reperată ca o cântăreață care a plăcut, că m-am trezit că Dej mă trage de codiţe. Recepțiile la soții Ceaușescu au început mai târziu, prin ’67-’68, dar eu n-am cântat în provincie, la vânătoare sau la petreceri private, ci la reuniuni cu șefii de stat, unde mai erau și alți colegi de-ai mei (Ioana Radu, Gică Petrescu, Mia Braia, Irina Loghin, Maria Ciobanu, Benone Sinulescu).

„Ceaușescu îmi cunoștea toate textele”

483 18 9- Să nu-mi spuneți că nu aveați emoții nici atunci...

- Ba da, și asta fiindcă Nicolae Ceaușescu îmi cunoștea toate textele melodiilor. Eu făcusem o casetă, un recital de vreo 30 de minute pentru tv cu romanțe și cântece mai vechi. Și Tovarășului i-a plăcut caseta, așa că îi cerea șefului protocolului „să o pună pe fata aia care cântă: «Pocnind din bici»”. Era o romanță a lui Coșbuc greu de interpretat. Din cauza asta s-a dus vestea că am fost cântăreața lui Ceaușescu, dar n-am fost eu singură, am fost vreo 10-20, căci Ministerul Culturii aducea soliști din toate colțurile țării, ca el să se poată mândri la șefii de stat ce tradiții are țara. Așa am avut norocul să plec și în delegații cu el, dar eu am mâncat mereu ce mi s-a dat, am cheltuit cât am primit, nu mi-am permis să mă abat de la discliplină nici acum, nici atunci. Acum ești invitată pe stadion, spre exemplu, și vin țâncii ăștia îmbrăcați în tricouri colorate și-i auzi: „Da’ babele astea de ce nu stau acasă?!” Păi de la babele acestea ați furat voi și faceți acum muzică etno...

„Sărbătorile nu le-am făcut ani la rând cu copiii, din cauza turneelor”

- Cum ați împăcat viața de familie cu cea artistică? Mai ales că mergeați și în turnee...

483 18 7- Eu iubeam meseria soțului, el pe a mea, și uite-așa ne-am completat reciproc. Copiii au venit târziu, abia după nouă ani. Toată lumea întreba: „Voi când faceți copii?”, iar soțul meu - Dumnezeu să-l ierte - avea o vorbă: „Prin corespondență nu se poate!”. Am fost la un pas de a înfia, dar între timp a venit pe lume Mădălin, în 1970, și după el m-am trezit și cu Raluca, fără tratament. M-am dus la o consultație de rutină și am plecat supărată de acolo, căci Mădălin a fost un copil dificil: noaptea plângea și ziua dormea. Dar soacra mea n-a fost de acord să renunț la sarcină. A zis: „O fi vreo fetiță și-o să-ți pară rău toată viața! Lasă, că eu ți-i cresc pe-amândoi”. Și-așa a fost. Am avut niște socri excepționali - Dumnezeu să-i odihnească oriunde ar fi. Și m-au ajutat mult cu copiii, știam că îi las în siguranță. Dar mureau de dorul meu și eu de-al lor, și toată ziua vorbeam la telefon. La un moment dat, în străinătate fiind, chiar mi-a zis impresarul: „Ori tu nu vrei să-ți mai iei leafa, de vorbești atât la telefon?”... Am avut frați morți pe masă în timp ce eu cântam și am mers la înmormântare abia a doua zi. Dar omul nu trebuie să știe de necazul tău. Te-a angajat, trebuie să te duci.

- Ați ratat și alte momente importante din viața celor de acasă din cauza carierei?

- Sărbătorile nu le-am făcut ani la rând cu copiii, din cauza turneelor. Am ratat multe zile de ale lor, și chiar când și-au pierdut culoarea ochilor. Căci am lăsat fata cu ochii verzi după ce am înțărcat-o și am găsit-o cu ei căprui. În plus, nu mai voia să vină la mine în brațe, că nu mă mai cunoștea (oftează).

Trei ani în depresie după moartea soțului

- Este adevărat că, după ce v-ați pierdut soțul, ați intrat în depresie?

- Eu am avut o căsnicie foarte liniștită, am fost doi oameni care am tras la jug, dar în aceeași direcție. Am fost apreciată foarte tare de soț și eu l-am iubit pe el. Să nu credeți că n-am avut diverse propuneri după moartea lui, dar, dacă n-am avut parte de cel pe care l-am iubit, altcineva nu-mi mai trebuie. Și am suferit atât de mult după moartea lui, că mi-a «căzut» mâna dreaptă, dar cu ajutorul medicilor și al lui Dumnezeu mi-am revenit. Trei ani am mers plângând pe drum și n-am cântat, iar când am imprimat primul CD după moartea lui mi-a venit să mă omor. Eu, obișnuită fiind cu vocea mea de soprană, aveam atunci vocea mai joasă. Dar m-au sprijinit mult colegii, colaboratorii, iar încetul cu încetul m-am obișnuit, și-I mulțumesc lui Dumnezeu că pot să mai fac și acum trei ore live.

- Ce-ați mai făcut în cei trei ani cât n-ați cântat?

- Am umblat de la cimitir acasă. Și toată lumea care mă vedea zicea c-am înnebunit.

„Sunt așa cum m-a lăsat Dumnezeu”

- Ce vă place să faceți în timpul liber?

483 18 8- Weekendul îl am rezervat spectacolelor, iar în timpul săptămânii mă ocup de treburile gospodărești, ascult casete cu înregistrări, căci vreau să imprim câteva piese noi. Înainte coseam goblenuri, făceam mărgele, croșetam, dar acum nu mai am răbdare.

- Cum vă îngrijiți? Mergeți la saloane?

- Da. În baia mea (râde). N-am fost la cosmetică niciodată, iar după vreo două experiențe neplăcute la coafor n-am mai călcat pe-acolo. Acum îmi fac singură pieptănăturile, machiajul, tot ce îmi trebuie. Sunt așa cum m-a lăsat Dumnezeu, nu mi-am făcut operații estetice și nici n-am de gând.

- Atunci, poate vă faceți singură acasă măști de față!

- Nu. Dacă sunt fardată, după spectacol mă demachiez cu ulei de măsline, mă spăl cu săpun, apoi îmi dau cu o cremă hidratantă românească, și cam atât. Iar pe mâini și picioare îmi dau cu cremă de gălbenele.

„Înainte de operaţie mi-am făcut tot trusoul de înmormântare“

- Care a fost cea mai fericită zi din viață?

- Atunci când am născut băiatul.

- Și cel mai mare ghinion?

- Când m-am operat de inimă și mi-am făcut tot trusoul de înmormântare, că am crezut că nu mă mai întorc. Tocmai primisem hotărârea cu evacuarea definitivă din casă și a început să-mi fie rău, am luat o mulțime de medicamente, iar la 4:00 dimineața am făcut infarct. Am fost internată mult în spital, am trecut printr-o operație ce a durat șapte ore. Sunt momente triste din viața mea.

- Ce faceți când sunteți tristă?

- Plâng, doar așa mă descarc.

- Dar când sunteți bucuroasă?

- Trăiesc cu euforie și am un spor nemaipomenit la treabă.

- Trei calități și trei defecte...

- Sunt un om nervos, repezit... nu totdeauna, dar sunt! Cred prea mult în unii oameni, urăsc minciuna, perfidia. În schimb, mi-e milă de oamenii necăjiți, bătrâni și bolnavi și îi ajut cât pot, iar din punct de vedere profesional: când un om nu mă poate plăti la valoarea mea, mă duc pe cât poate oferi.

Melodia cea mai dragă: „Dac-aş mai iubi o dată“

483 18 10- Aveți vreo melodie care vă unge pe suflet, cum se spune?

- „Dac-aș mai iubi o dată”. Dar am și multe șlagăre. De exemplu, „Huțulca” a fost o piesă de succes în tinerețe și este și acum, deși timbrul meu s-a mai schimbat. Corzile îmbătrânesc și ele, supărările îți pun capac câteodată. Am multe șlagăre, dar eu folclorul l-am îmbrăcat în povestea vieții mele, n-am cântat lozinci niciodată, chiar dacă uneori eram criticată pentru asta, și nici n-am fost membră de partid.

„Aș avea nevoie de o valiză să-mi pun toate diplomele și trofeele. Cele mai dragi îmi sunt: «Ordinul meritul cultural», primit de la Ceaușescu, și «Crucea Serviciului Credincios». În plus, sunt mândră că-s cetățean de onoare la trei localități: Suceava, Dumbrăveni de Suceava și Rădășeni“