Main menu

header

cotnari wide

24 10 1de Carmen Ciripoiu

„Doamnelor şi domnilor... clipa cea mare a sosit... Îl vom asculta acum pe regele acordeoniştilor, Ionică Minune!”. Liniştea explodează, iar apariţia artistului înseamnă un întreg spectacol: mersul, ţinuta, eleganţa, nonşalanţa, surâsul curat, toate stârnesc o simpatie neţărmurită. Reflectoarele se aprind, iar acordeonul, parcă nepământean, puternic, profund şi grav, începe să-şi cânte oful, încremenind parcă şi aerul. Cine este însă cu adevărat maestrul Ionică Minune, omul care se contopeşte cu cântecul autentic românesc?

 

„La 4 ani am interpretat primul tango”

- Vă purtaţi celebritatea firesc, fără aere de vedetă. Cum îl caracterizează omul Ionică Minune pe maestrul Ionică Minune?

- Sunt doar un acordeonist care nu este şi nu a fost niciodată o vedetă. Aşa mă consideră doar fanii mei, cei care mă iubesc. Sunt un om simplu, natural, calculat, care merge pe jos şi îşi salută vecinii, un om crescut cu frică de Dumnezeu, care nu-şi poartă rangul de cel mai mare acordeonist.

- Acordeonul este o iubire pentru toată viaţa. Când aţi simţit primii fiori? A fost voia lui Dumnezeu să ajungeţi astăzi regele acordeoniştilor?

- Mult timp am fost întrebat cum a început totul. Pur şi simplu am luat acordeonul şi am cântat. Atât. Aveam 4 ani şi am interpretat un tango celebru la acea oră, „Castel Amore”. Cum s-a întâmplat nici eu nu ştiu. După tangoul acesta, am cântat toate melodiile absolut normal, aşa cum fac şi acum. A fost ceva divin. Până când voi închide ochii, voi mulţumi Celui de Sus pentru darurile cu care m-a binecuvântat, şi vreau să cred că am fost demn de ceea ce mi-a dat.

„Tata a fost cel care mi-a arătat drumul în viaţă”

- A fost familia o valoare de-a lungul copilăriei dumneavoastră?

- Fără îndoială, deşi nu mi-e ruşine să recunosc că am avut o copilărie nu tocmai uşoară. Familia a fost o valoare inestimabilă pentru mine, aceasta contribuind foarte mult la ascensiunea mea muzicală. Eu provin dintr-o familie de muzicanţi adevăraţi. Tata era un violonist foarte cunoscut, fraţii săi, ţambalagii excepţionali, iar fratele meu cânta incredibil la acordeon. Tata a fost însă cel care mi-a arătat drumul în viaţă, un drum greu, dar bun. Tata se numea Mitică şi era cunoscut ca Mitică Vioristu’, un om cu un grad înalt de muzică. Şi gândiţi-vă că vorbim de peste 50 de ani în urmă... Tata era un violonist complex, căruia nu cred că i-a scăpat vreun gen de muzică pe care să nu-l fi interpretat, dar care a rămas mereu îndrăgostit de folclor. Când am terminat clasa a VIII-a, el murise şi am fost nevoit să încep să cânt la nunţi ca să-mi întreţin familia. Cred că una dintre marile mele bucurii a fost când am devenit stăpânul unui acordeon cumpărat din munca mea. Până atunci cântasem cu acordeon împrumutat… nu a fost uşor deloc. Din acel moment, viaţa mea s-a schimbat. Au venit pe rând evenimente, nunţi, spectacole, apoi am plecat în străinătate, şi viaţa a devenit mai uşoară pentru mine. De la acel acordeon până la cel la care cânt acum, un Hohner Gola, de mare valoare, primit în dar de la naşul meu, pare uneori că a fost un pas mic. Să vă spun un secret: pe mine mă chema Gheorghe, Gigel… Când tata a vorbit cu părintele de botez, taica a spus că mă va boteza el şi îmi va pune numele Ionică. Drept dovadă, Sfântul Ion mi-a purtat noroc toată viaţa.

„Acasă înseamnă linguriţa cu ghimbir”

- După spectacole şi turnee aducătoare de satisfacţii, vă întoarceţi în „oaza” de acasă. Ce înseamnă acasă pentru dumneavoastră?

- Acasă înseamnă familia mea: soţia mea, Gabi, şi copiii mei, Athos, Toto şi Betty (n.r. - câinii şi pisica). Şi dragostea pentru animale tot de la tata am luat-o. Ştiu că, pe la 9-10 ani, mă uitam la el cum vorbea cu Ciobanu, un câine superb, negru cu o cruce albă pe piept, care părea că înţelegea tot. Acasă înseamnă linguriţa cu ghimbir pe care mă obligă nevastă-mea să o iau în fiecare dimineaţă, verdeţurile delicioase pe care nici acum nu ştiu cum reuşeşte să le aşeze atât de frumos în farfurie - acum mâncăm bio! -, fotoliul meu din bucătărie şi momentul în care mă ceartă Gabi când nu sunt cuminte. Deşi nu-mi place să recunosc, uneori are dreptate… (Râde!)

- Parisul te face să iubeşti şi mai mult viaţa. Legătura dumneavoastră cu Franţa a durat 15 ani. Mai păstraţi şi acum nostalgia locurilor?

- Ţinând cont de faptul că acolo mi-am cunoscut soţia, cu siguranţă da. Noi ne-am cunoscut într-un restaurant, unde Gabi venise să mă asculte. Am văzut-o, era foarte frumoasă, m-am îndrăgostit pe loc de ea, apoi am decis amândoi să venim în România. Până să ne reîntoarcem însă acasă ne-am plimbat o perioadă prin toată Franţa, că doar aşa fac toţi îndrăgostiţii. Astăzi suntem la casa noastră şi sunt sigur că tot Dumnezeu a vrut ca noi să fim împreună.

„Eu am gustat cel mai mult celebritatea la Paris”

24 10 2- Care este relaţia dumneavoastră cu celebritatea, în condiţiile în care se ştie că tributul plătit pentru ea poate deveni ucigător?

- Pentru mine, celebritatea a însemnat doar bucurie şi plăcere. Bucuria unui om care se simte cu misiunea împlinită. Eu nu m-am considerat niciodată celebru. E adevărat că strigă oamenii pe stradă: „Uite-l pe Ionică Minune!”... Însă, dacă nu ar fi existat acordeonul, nici eu nu aş fi fost astăzi Ionică. Eu am gustat cel mai mult celebritatea la Paris, unde spectacolele, interviurile, autografele erau pe bandă rulandă. Da, probabil sunt celebru, aşa spune lumea, dar în sufletul meu voi rămâne mereu Ionică de la Buzău.

- Ce sfaturi le daţi celor care vă calcă pe urme?

- Le doresc să ajungă unde am ajuns eu, dar să muncească tot atât cât am muncit eu. E greu să dai sfaturi. Îi pot îndemna doar să fie cuminţi, să aibă respect faţă de publicul pe care-l vor avea şi în primul rând să studieze. Nu contează efortul depus, ci finalul muncii. Uneori, nici eu nu ştiu cât de departe am ajuns. Poate că într-adevăr sunt acolo sus, nu ştiu… Sunt mulţi acordeonişti în România care au şanse să ajungă mari vedete, dar depinde de caracterul lor şi de cât de mult le place munca.

„Visez să-mi petrec anii bătrâneţii frumos”

- Poate fi viaţa, uneori, ca un burduf de acordeon?

- Nu numai că poate fi, dar, de cele mai multe ori, este. Uneori urcăm, alteori coborâm, dar, din păcate, sunt rare momentele când învăţăm din greşeli. Până la urmă, viaţa înseamnă experienţe, perspectivă, necunoscut, dar şi dobândire.

- O ultimă întrebare. La ce visaţi?

- Eu tot timpul visez la linişte sufletească. Visez să stau acasă, alături de soţia mea, fără griji şi probleme, să compun, să cânt, să mă joc cu Toto, Betty şi Athos. Într-un cuvânt, visez să-mi petrec anii bătrâneţii frumos.

 

Va îmbina jazzul românesc cu jazzul franţuzesc

- Ce „minuni” aşteaptă Ionică Minune de la 2014?

- Surpriza acestui an constă în faptul că voi juca într-un film, unde voi interpreta rolul unui acordeonist de talie internaţională, dar nu pot dezvălui acum mai multe. Anul acesta se anunţă mai plin ca niciodată, cu spectacole şi festivaluri în America, Franţa şi Europa. Vor urma şi trei sau patru discuri noi. Voi încerca să schimb genul meu de cântare, în sensul că voi aduce o noutate pe piaţă: jazzul românesc îmbinat cu jazzul franţuzesc. Şi asta pentru că vreau să dau o altă culoare muzicii româneşti. Să nu se înţeleagă însă că mă voi lăsa vreodată de folclor sau de muzica de petrecere. Niciodată. Visez totdeauna să-i fericesc pe oameni cu muzica mea.