Main menu

header

cotnari wide

27-12-1de Gabriela Niculescu

Elena Lasconi a prezentat jurnalele de ştiri la Pro TV, a fost corespondent de război, a câştigat, din pasiune pentru gătit, „Master Chef - Proba celebrităţii” şi prezintă o emisiune cu subiecte fascinante, din sfera paranormalului, la Acasă TV, „Dincolo de poveştiri”, care a început un nou sezon la 3 februarie. În urmă cu un an şi jumătate şi-a organizat nunta tradiţională până în cele mai mici detalii, din dragoste pentru datinile româneşti. Vă mai spunem că are o fiică de 22 de ani, care i-a moştenit frumuseţea. În spatele privirii calde se ascunde o femeie puternică, hotărâtă, care a luat viaţa în piept din fragedă copilărie, iar povestea sa este cu tâlc...

„Caprele-mi sunt foarte dragi, mi-au salvat plămânii”
- Te-ai născut în ţinutul împădurit al Haţegului. Cât de des reuşeşti să ajungi pe plaiurile natale?
- Extrem de rar. Mi s-a întâmplat să ajung şi o dată pe an. Am o grămadă de rude, de verişori, care mă cheamă la nunţi şi botezuri şi îmi pare rău că nu reuşesc să ajung la toţi, din cauza filmărilor. Dar când pot, mă duc, şi cu ocaziile acestea ajung la Haţeg. Am foarte mult de lucru, dar îmi place ceea ce fac şi nici nu simt că muncesc aşa mult. Poate în vreo duminică, dacă sunt acasă, închid ochii şi mi-e dor să mă duc în camera mea, să deschid geamul şi să văd Retezatul, mi-e dor de mirosul din pădure... Sunt nişte senzaţii care-ţi trezesc foarte tare sentimentul de acasă.

- Care sunt cele mai pregnante amintiri din copilăria ta?
- Am foarte multe amintiri cu bunica mea, despre care vorbesc la prezent, pentru că încă o mai am. Ea m-a influenţat foarte mult, pentru că are înţelepciunea autentică a omului simplu, care atunci când deschide gura îţi lasă impresia că a citit toată filosofia pământului, dar, de fapt, spune nişte lucruri atât de simple şi de pertinente. Oamenii din aceste locuri sunt aşa tocmai pentru că au rămas conectaţi la Sursă şi pentru că nu sunt atât de aproape de civilizaţie. Din acest motiv, bunica mea îmi pare dintr-un univers paralel. Eu am crescut împreună cu fratele meu şi cu verişoara mea. Îmi amintesc că mergeam cu caprele şi-mi plăcea foarte mult. De câte ori văd capre mă duc să le mângâi, îmi sunt foarte dragi, pentru că ele practic mi-au salvat plămânii. Când eram mică, am făcut aprindere de plămâni şi m-au dus ai mei la un medic şi, după ce am luat penicilină o bună perioadă, la un moment dat a zis să-mi dea să beau lapte de capră, pentru că este bogat în fier şi mă voi face bine, deşi, la vremea aceea, caprele nu erau văzute bine, vacile erau regine. Şi bunicii au cumpărat din toată sărăcia lor o capră al cărei lapte m-a vindecat. Apoi au dus-o la ţap şi a făcut iezişori. Eram ca o familie. Aveam atât de multă grijă de acea capră, ea era prietena mea. Mergeam în spatele casei cu ea şi îi culegeam frăguţe de pe calea ferată. Bunica, atunci când veneam acasă, întotdeauna ne oferea ceva, cât de mic. Nu avea nimic, dar mereu ne dădea ceva, chiar şi din grădină, pentru noi era o foarte mare bucurie. Bunicul m-a învăţat cum să scot cuiele şi să le îndrept, că nu aveau bani de unele noi. Ei m-au învăţat să găsesc bucuria în lucrurile simple şi mărunte. Pentru că noi acum spunem că ne civilizăm, dar, cu cât ne „civilizăm” mai tare, cu atât ne îndepărtăm mai mult de lucrurile care cu adevărat contează, esenţiale. Acum alergăm după spoială şi uităm ce avem în suflet. Ei mi-au arătat că putem trăi foarte frumos fără să ai multe lucruri, doar cu iubire.

27-12-2„Mirosul de pâine prăjită pentru mine este Dumnezeiesc”
- Ai afirmat într-un interviu că nu intri în bucătărie dacă nu ai o stare bună şi dorinţa de a găti. Să înţeleg că ingredientul tău secret e „sufletul”, adică energia pozitivă?
- Cred că orice faci trebuie să faci cu o stare bună. Când îmi propun să fac mâncare, înainte mă relaxez, mă uit la un film, mângâi căţeluşa, ascult muzică sau beau o cafea, să am o stare bună, nu să-i dau energie negativă mâncării. Mi s-a întâmplat să merg la acelaşi restaurant, să gătească acelaşi bucătar, iar ingredientele să fie bune şi totuşi să mi se facă uneori rău după ce am mâncat. Contează foarte mult starea cu care găteşti. Oricine poate găti bine dacă exersează. Performanţa se obţine dacă faci asta în fiecare zi.

- Ce-ţi place cel mai mult să găteşti? Oferă-ne şi o reţetă...
- Cel mai mult îmi place să improvizez, să descopăr lucruri. Aş renunţa oricând la un grătar sau la orice pentru pâine prăjită cu unt sau pâine la cuptor. Mirosul de pâine prăjită pentru mine este Dumnezeiesc. Însă după „Master Chef” am început să fac mâncare altfel. Acord mai multă atenţie felului în care arată şi în care o fuzionez. Dacă, de exemplu, fac o friptură şi un sos, le fac astfel încât să aibă legătură unul cu altul, e greu să explic. Am învăţat să fac o mulţime de sosuri, de vişine, de caise, de mandarine, tot felul de nebunii care-mi plac de nu mai pot. Zilele trecute am făcut bulgur cu lămâi uscate. Puneţi la o cană cu bulgur două cu apă, amestecaţi să se uniformizeze şi puneţi la foc mic, cu trei lămâi uscate. Acestea nu arată ca lămâile normale, sunt mici, cât nucile, şi se găsesc în magazinele turceşti-arăbeşti. Le lăsaţi să fiarbă, fără să amestecaţi, doar întoarceţi lămâile puţin, şi când face bulbuci deasupra înseamnă că a fiert şi zdrobiţi fructele, le amestecaţi cu totul şi obţineţi o garnitură excelentă. Eu am pus-o lângă cotlete de berbecuţ. E o reţetă rapidă şi gustoasă.

27-12-4„Chiar m-am distrat la această nuntă, că la prima nici nu ştiam ce mi se întâmpla”
- Fratele tău este în Australia şi verişoara ta, în Suedia. Tu te-ai gândit vreodată să pleci din ţară?
- Niciodată, pentru că sunt mult prea legată de ţara mea şi sunt mândră că sunt româncă. Chiar mă bat cu pumnul în piept că sunt româncă peste tot pe unde merg şi nu cred că am făcut România de râs, pentru că toţi cei care nu ştiau mare lucru despre această ţară, după ce m-au cunoscut, au spus că ar vrea să vină să vadă România. Toţi!

- De ce ţi-ai dorit o nuntă tradiţională cu alesul inimii tale, Cătălin?
- Pentru că sunt exagerat de româncă, m-am văzut îmbrăcată în port popular şi aşa mi-aş dori să fiu şi înmormântată. Am gândit totul până în cele mai mici detalii. Am ales un model tradiţional şi m-am dus la o fabrică unde mi-am făcut traversele de pe mese, brâurile de pe scaune, inclusiv şerveţelele au avut modelul popular. Am făcut ştergare, aranjamentele florale au avut fuse, lână şi vârtelniţe, toate au avut o poveste. Mi-a făcut mare plăcere să le gândesc în detaliu. Rochia a fost concepută de prietena mea, Vera, iar cusătura mi-am dorit să o facă Virginia Linu. Invitaţii mi-au făcut surprize minunate şi au venit îmbrăcaţi tradiţional, chiar m-am distrat la această nuntă, că la prima nici nu ştiam ce mi se întâmpla.

- E clar că fiica ta, Oana, îţi moşteneşte frumuseţea, însă la temperament cu cine seamănă?
- Cred că seamănă foarte mult cu mine, mai are şi de la tatăl său, dar eu acum sunt subiectivă. Îl moşteneşte pe el la corp, are o fibră frumoasă pe picior. Cu mine seamănă inclusiv la voce, chiar m-a rugat să-i răspund la telefon, şi prietenul ei a crezut că sunt ea, ne-am distrat foarte tare.

- Ce pasiuni are şi cât timp petreceţi împreună?
- Stă foarte aproape de mine, s-a angajat şi este game tester la una dintre cele mai mari firme de testat jocuri din lume. Vine des la mine şi petrecem timp de calitate, cum spune ea. Oana mi-a făcut, fără să vrea, cel mai frumos compliment spunându-mi: „Dacă tu nu ai fi mama, ai fi cea mai bună prietenă a mea!”

27-12-5„Cred că am influenţat Universul să am această emisiune”
- Îţi este dor de pupitrul ştirilor?
- Nu. Când văd evenimente majore parcă mi-e dor de corespondenţele pe care le făceam, dar nu am pierdut nici asta, pentru că fac teren, mă duc să filmez, vorbesc cu oamenii şi văd că ei se deschid în preajma mea.

- Emisiunea pe care o realizezi acum, „Dincolo de poveştiri”, te-a schimbat cu ceva?
- În detaliu nu te schimbi, dar am cunoscut nişte oameni, am fost în nişte locuri şi am ascultat nişte poveşti fabuloase. Am filmat în Maramureş şi am avut senzaţia că am ajuns pe altă planetă. Sunt foarte bucuroasă să fac această emisiune şi cred că am influenţat Universul să o am, pentru că de vreo 20 de ani îmi pun astfel de întrebări.

- Cum găseşti subiectele?
- Am subiecte tari, cu oameni credibili, pentru că oamenii aceia au încredere în mine pentru că eu nu-i judec. Aşa vin spre mine, eu ţin şi pagina de Facebook şi vorbesc cu ei şi acolo.

- Ce crezi că ne guvernează viaţa?
- Ştiu şi simt că există Dumnezeu. Nu ştiu cum arată, că nu am stat cu el la cafea, dar L-am simţit. Chiar dacă mă pasionează astrologia şi numerologia, nu cred că viaţa ne este predestinată. Chiar dacă trebuie să ajungem într-un punct, important e cum ajungem acolo. Şi mai cred că murim de două ori. O dată când murim şi a doua oară când ultimul om cu care am intrat în contact ne uită numele sau uită să vorbească despre noi. Şi e important ce lăsăm în urmă, dar nu o casă sau o maşină, că vine o nenorocire şi le-a terminat, ci e important ce laşi sufleteşte. Şi să-ţi vină firesc să laşi, nu să-ţi propui.

„La 6 ani am început să gătesc de nevoie“

- Ai uimit lumea cu preparatele tale la „Master Chef”, de unde porneşte pasiunea ta pentru gătit?
- La început a trebuit să gătesc de nevoie şi nu-mi plăcea tocmai pentru că trebuia. Aveam doar 6 ani şi mă duceam câte un kilometru şi jumătate până la cămin, să-i duc pe fratele şi pe verişoara mea în căruţul de lemne, dimineaţa, apoi mă duceam iar să-i aduc acasă, trăgându-i după mine. Tot atunci trebuia să le mai încălzesc laptele, să mai fac lucruri simple, o omletă, un cartof fiert sau prăjit, macaroane fierte, dar nici nu aveam din ce să facem ceva mai complicat. Apoi am început să prind drag când m-am mutat la bloc, atunci când am început să merg la şcoală, văzând-o pe mama care gătea rar, dar foarte bine. Stăteam lângă ea când făcea ciorba sau mâncarea, m-a învăţat şi cum să spăl vasele, un întreg ritual. Şi pentru că nu ştia să facă prăjituri, a angajat o femeie care făcea deserturi pentru nunţi şi botezuri. Stăteam tot timpul după şorţul ei, în loc să mă joc. Şi nu scăpa de gura mea până nu-mi arăta şi mie cum să fac. Când am ajuns în clasa a VII-a aveam o dexteritate şi o viteză extraordinare şi devenisem foarte bună la deserturi. Văzând asta, le-a spus părinţilor mei că, dacă sunt de acord să mă las de şcoală, ea mă ia să facem împreună prăjiturile pentru evenimente şi-mi dă jumătate din suma pe care o încasa, şi cred că era vorba despre o grămadă de bani, pentru că ea o ducea foarte bine. Bineînţeles că ai mei nu au fost de acord...

„Mamisa nu îmi dădea să mânânc dimineaţa până nu vorbeam în franceză”
- Nu aveaţi nevoie de bani?
- Ba da, cum să nu, dar au considerat ai mei că e mai importantă educaţia pentru mine, aşa că am continuat să fac prăjituri, dar acasă, pentru mine şi familie. Mă uitam prin cartea Sandei Marin şi aveam magnet pentru femeile mai în vârstă, stăteam mereu în preajma gospodinelor şi am învăţat să fac macrame, să tricotez, să croiesc, să fac goblen, să croşetez şi am adunat peste 2.000 de reţete numai de deserturi, pe care le-am scris frumos, de mână, şi le am şi astăzi. După ce le-am adunat, am început să le fac, pentru că aveam doar ingredientele, dar nu ştiam cum se fac toate. O chemam pe „tanti vecina” şi o mai întrebam. Am şi stricat multă materie primă, dar îmi şi ieşeau unele senzaţionale. Apoi, când am intrat la liceu, la Deva, am întâlnit o femeie minunată, care mi-a marcat viaţa, Mamisa. Stăteam în gazdă la ea, avea 70 şi ceva de ani şi fusese crescută la pension. Nu îmi dădea să mânânc dimineaţa până nu vorbeam în franceză. Cu Mamisa am învăţat prima dată să mănânc clătite. Eu de atunci nu le mai pot mânca simplu, cu mâna, nici măcar nu le rulez cu mâna, ci cu frurculiţa şi cuţitul. Avea o carte de bucate foarte veche şi am învăţat să fac Ile flotante (n.r. - lapte de pasăre), choux à la creme, aveam şi o vecină care făcea o minune Dumnezeiască de haioş, şi până la urmă i-am aflat secretul pe care nu voia să mi-l împărtăşească: bătea aluatul de fix o sută de ori, pentru a se deschide ca o carte la coacere.

27-12-3„Tu eşti Esca a noastră!“

- Pari firavă, dar nu eşti. Cum ai ajuns să fii prezentatoare şi corespondent de război până în anul 2005?
- Am avut experienţe foarte grele de viaţă şi a trebuit să mă descurc. M-am luptat de când mă ştiu, iar acum am ajuns într-un moment în care mi se pare că nu e în regulă că pot sta liniştită să mă uit la un film. Automatismul cu „Trebuie!” are rădăcini adânci în mine. Aşa m-a învăţat bunica, trebuie să munceşti ca să reuşeşti. Cu jurnalismul a fost în felul următor: lucram pe bani puţini la un post de radio în Haţeg şi un coleg de-al tatălui mi-a spus că Pro TV face angajări. În Haţeg nu se prindea şi eu habar nu aveam ce e ăla Pro TV. Făcusem un curs de operator şi credeam că pot să mă duc acolo să scriu ceva. Era o stradă plină de oameni, iar eu aveam biletul 1.400 şi ceva. Am văzut o cameră de filmat, oamenii de acolo se hlizeau, mi-au dat un text cu greşeli să-l citesc, a trebuit să fac o relatare, nu înţelegeam ce vor de la mine. La final mi-au spus „Tu eşti Esca a noastră!”. Am zis bine, am ieşit şi am întrebat ce e aia „esca”, neştiind că e numele cuiva. Se uitau acei oameni la mine de zici că văzuseră un extraterestru. Postul avusese impact la lansare, dar dacă eu nu-l prindeam, de unde să ştiu?

„Dimineaţa, când mă trezeam, scuturam bocancii de scorpioni“
- Ai vreo amintire deosebită din perioada corespondenţelor de război?
- În Afganistan eram singura femeie între corespondenţii de presă, nici nu ştiu cum de m-au primit. Ştiam că ei nu dau doi bani pe femei, dar acolo am văzut cum e să te simţi mai puţin decât nimic. În prima zi, cum am ajuns, au tras cu o rachetă lângă tabăra noastră. Dimineaţa, când mă trezeam, scuturam bocancii de scorpioni, iar praful acela fin îţi intra până şi în pori, deşi purtam cagulă. Mergeam cu TAB-ul şi aveam senzaţia că drumul e drept până la linia orizontului, dar existau case şi dâmburi din acelaşi material cu cel de pe drum, pe care nu le sesizai de la distanţă şi când am ajuns în dreptul lor am realizat că, dacă era unul cu bazooka acolo, nu aveam nicio şansă...