Main menu

header

27-12-1de Gabriela Niculescu

Postul Acasă TV sărbătoreşte 15 ani la data de 2 februarie, moment prielnic să vedem ce mai e nou în viaţa moderatorilor „Poveştirilor de noapte” Cabral şi Mircea Solcanu. Astfel am aflat picanterii din mariajul celui mai efervescent cuplu, Cabral şi Andreea Ibacka, dar şi cum arată noua viaţă a lui Mircea după operaţia de extirpare a unei tumori de pe creier, din pricina căreia a fost la un pas de moarte!

Cabral: „Am uitat să privim la lucrurile mici“

27-12-2- Cum a fost vacanţa de Sărbători la Madrid?
- A fost o vacanţă de relaxare, fără nimic programat. Am avut un an plin, agitat, şi chiar aveam nevoie de asta. Madrilenii sunt foarte simpatici, primitori, dar aşa au ei o ceartă cu limba engleză... După ce te cerţi cu ei o jumătate de ceas, pentru că nu înţeleg engleza, te întreabă nervoşi dacă vorbeşti engleza. Îmi venea să-i spun unuia: „Tati, eu vorbesc engleza, dar tu vorbeşti chineza, de-aia nu ne înţelegem.”

- Cum e viaţa cu a ta „colegă de apartament” la un an şi jumătate de la căsătorie?
- Păi stau împreună cu ea de cinci ani şi jumătate, asta cu un an şi jumătate de căsnicie e flu-flu. Orice fel de convieţuire presupune şi lucruri bune care ţi se întâmplă, şi lucruri bune pe care ar fi bine să le faci. Şi când împarţi acelaşi areal cu „colega de apartament” sunt multe automatisme, dar, în acelaşi timp, trebuie să fii atent să fie şi ceva nou, altfel intervine monotonia şi chiar ajungi coleg de apartament, discutând doar despre împărţit cheltuielile.

„Eu sunt mâncău. Dacă îţi dai cu puţină sare pe mână o mănânc”
- Care sunt cele mai „dulci” momente din căsnicia voastră?
- Alea mici. Toţi alergăm, din păcate, după lucruri mari. „Mamă, să vezi ce-o dau pe nevastă-mea cu cracii pe tavan, îi cumpăr o maşină!” Şi te agiţi să strângi bani sau să faci leasing, în timpul ăsta tu devii frustrat, obosit şi o stresezi şi pe ea, iar când vii cu darul, reacţia e ceva de genul: „Eee, după ce mi-ai tocat nervii două luni, acum vii să-mi faci cadou. Fac ceva pe cadoul tău!”, Am uitat să privim la lucrurile mici, de exemplu, o floare băgată sub pernă. Atenţie, dacă e trandafir, să nu aibă ghimpi! I-am făcut-o p’asta. Ea doarme ca un pui, cu mâinile pe sub pernă, şi i-a intrat un ghimpe sub unghie... De atunci verific tot.

- Şi din partea ei?
- Tot chestiile mici. Eu sunt mâncău. Dacă îţi dai cu puţină sare pe mână o mănânc, n-am nicio problemă. Şi îmi plac mie diverse mâncăruri pe care le face ea, de exemplu un fel de pui „feng-shui”. Sunt lucruri mărunte dacă le pui pe hârtie, nu sunt chestii să te dea pe spate...

- Dar dau sare şi piper vieţii, că până la urmă mâncarea bună din condimente se face.
- Exact, că puiul e acelaşi.

27-12-3El - „Papagal exotic”. Ea - „Prinţesa Angliei”
- Cu ce vă mai „înţepaţi” reciproc? Cu spaţiul din şifonier?
- Asta cu şifonierul este lupta clasică dintre bărbat şi femeie. Eu îi spun: „Tu ai mai multe.” Ea: „Da, dar tu ai mai mari şi ocupă mai mult spaţiu.” Are logică, dar parcă n-are... Şi discuţia continuă: „Ale mele intră pe două rânduri.” „Da, dar ale mele sunt mai compacte...” Dar mă fac eu mare şi-mi iau şifonierul meu, chit că-l pun în faţa blocului. Înţepături există mereu între noi, nu e zi sau oră să nu ne luăm la mişto, ba că a făcut ea o greşeală pe blog, ba că am făcut eu. Sau eu, fiind ditamai animalu’, sunt „pici” pentru ea ori mă strigă „micule”. Mie îmi place să mă îmbrac colorat, sunt ROGVAIV şi cu puţine LED-uri dacă se poate, ăsta cred că e negrul din mine. Ea când mă vede spune: „Uitaţi papagalul exotic!”. Eu când o văd mereu aranjată îi zic: „Etete, prinţesa Angliei, ce să ne mai facem!”. Filmul ăla cu dulcegării nu merge la noi, facem diabet. Îi admir pe cei care sunt aşa, dar noi nu putem. Însă toate ironiile noastre sunt de drag, nimic nu e cu răutate. Că la alţii de la aşa ceva se poate ajunge la bătăi şi apoi la divorţ.

- Care e cea mai tare farsă pe care ţi-au făcut-o colegii sau prietenii?
- Eu am un fix şi nu-mi place cu „La mulţi ani!” de ziua mea. Aşa sunt eu, Nelu Ciudatu’. Oricum, de ziua mea îmi închid telefonul şi plec departe. Petrecere-surpriză? Doamne fereşte! Fii-mea mă sună cu o zi înainte: „Tati, te sun azi, că mâine ştiu că o să fii ciudat! Când ne vedem să-ţi dau cadoul?” E, şi acum vreo cinci ani, colegii mei de la „În al 9-lea cer” s-au gândit să-mi facă o emisiune dedicată în totalitate zilei de naştere. Au adus-o şi pe mama, care ştia cum sunt, era toată lumea. Până la urmă am cedat, şi aia a fost singura oară când m-am bucurat de „La mulţi ani!”. Ei au încercat şi în alţi ani, dar eram atât de ciufut, că făceam urât pe sticlă, până când s-au hotărât ei să mi-o facă până la capăt.

„Sar cu paraşuta, dar cu motorul am lăsat-o mai moale”
- Ce sporturi extreme ai mai încercat în ultima perioadă?
- N-am mai făcut mare lucru. S-au mai inventat nişte chestii, dar sunt în State. Unul este un fel de jetpack în care te îmbraci şi are un jet de apă care te ridică de la sol. Am fost până acolo de nebun, m-a boscorodit muierea de mi-au ieşit ochii, dar, fiind ianuarie, nu era deschis. Eu eram în stare să mă dau şi atunci. Cu aia aştept să mă dau. În rest, le-am reluat. Sar cu paraşuta o dată pe an, mă dau cu jet-ul, cu snowboard-ul, chestiile clasice.

- Motorul presupun că e la hibernat.
- Nu, pentru că nu mai merg cu motorul. Mă omoară ăştia, nu ştiu ce-au cu mine, cred că sunt rasişti.

27-12-4- Ai avut accidente?
- Am avut, dar mici, pentru că merg atent şi frânez la timp. În urmă cu ceva ani am avut accidente mai serioase, dar acum am ajuns să reduc viteza de deplasare foarte mult, să am ochii precum bufniţa. Nu mai are sens să merg cu stres că mă omoară X sau Y, iar vara trecută, la fiecare două săptămâni, a murit câte un motociclist. Mai bine mă urc pe ATV şi tai muntele în două. Acolo, dacă îmi rup ceva, mă rostogolesc şi ajung acasă, dar pe stradă... Nu vreau s-o sune pe Andreea şi să-i spună: „Aveţi un negru stricat. Veniţi să-l ridicaţi de la noi!”

- Ce deteşti să faci, dar trebuie?
- Să fac curăţenie în casă. Mi se pare atât de multă pierdere de timp. Noi ne împărţim sarcinile, că nici Andreea nu poate face tot. Şi eu sunt şi „capsoman”, nu pot să dau de două ori cu mătura şi să fac fâl-fâl dintr-o cârpă de praf. Nuuu, dacă ştiu eu că a existat cândva într-un colţ un fir de păr, mă duc şi lustruiesc. După ce spăl pe jos, mă duc şi pipăi: „Ok, e bine, mai dau o dată!” Şi durează!

Puneţi preţ pe viaţa bolnavilor de hemofilie

- Campania „Pune preţ pe viaţă” are ca scop acordarea şi decontarea de tratament bolnavilor de hemofilie din partea statului român. România este singura ţară din Europa care nu decontează acest tratament. În ce fază se află campania şi cum pot ajuta cititorii?
- Există o legislaţie foarte dezinteresată, rece şi cinic făcută. Şi avem două variante. Prima, să-i ajutăm pe aceşti oameni să ajungă la 18-20 de ani şi să ducă vieţi normale, să muncească, să aibă familii şi să se întreţină singuri. Şi a doua, pe care o alege statul, să-i ajute strict când au probleme grave şi apoi să-i trimită acasă. Aşa încât la maturitate ajung să fie în grija şi pe banii statului, nişte oameni chinuiţi, fără viaţă normală. Încă strângem semnături, să fie cât mai importantă această mişcare, pentru ca, în momentul în care legiuitorii ţării se vor trezi în faţă cu atâtea dosare ale celor care au semnat petiţia, să ştie că au de-a face cu o masă critică, şi nu cred că îşi doresc să frustreze atâţia oameni. Cititorii pot ajuta copiii bolnavi de hemofilie intrând pe http://punepretpeviata.acasatv.ro/ şi semnând petiţia. Datele introduse fiind confidenţiale, nimic nu va fi folosit public, dar trebuie să arătăm că multora le pasă, pentru a putea modifica legislaţia.

Mircea Solcanu: „N-au extirpat tumoarea complet, că mă omorau“

27-12-6- La sfârşitul anului spuneai că 2012 a fost un an complicat şi interesant, dar până la urmă bun. Depistarea tumorii şi operaţia au fost cele mai complicate momente?
- Da, categoric, dar important este rezultatul.

- Cum ai descoperit tumoarea?
- Nu mai auzeam cu urechea dreaptă, pentru că tumoarea era foarte mare şi îmi spărsese timpanul. Nici eu, nici doctorul nu ştiam că există şi am început să tratez ceva la ureche, crezând că acolo este o problemă, dar până la urmă am depistat-o cu un computer tomograf. Asta se întâmpla prin martie-aprilie, înainte de Paşti. Atunci s-a decis că trebuie să fiu operat, pentru că avea deja patru centimetri şi am programat operaţia la Viena, la singurul doctor din Europa care face astfel de intervenţii pe creier. Operaţia necesita aparatură performantă, chiar şi o masă specială. Şi programările la aceste operaţii sunt de durată, pentru că doctorii sunt foarte ocupaţi, aşa că intervenţia a avut loc la 19 noiembrie.

- Care au fost riscurile operaţiei?
- Ştiam din start că îmi pot paraliza nervii din partea dreaptă, cei din zona urechii, nervul facial, adică mimica, auzul, vederea.

„Operaţia a durat 9 ore”
- A costat mult intervenţia?
- Operaţia a fost plătită de statul român. Nu ştiu cât a costat, dar dacă o făceam la un spital privat costa în jur de 30.000 de euro. Doctorul care m-a operat lucra într-o clinică privată şi m-ar fi operat acolo, pe bani. Doar că tumoarea, fiind gigant, ajungând la şapte centimetri la momentul operaţiei, aveam nevoie de terapie intensivă, iar în clinica privată nu exista. Aşa, a venit doctorul la spitalul de stat şi m-a operat acolo, ceea ce m-a avantajat, pentru că am putut merge cu formularul E112.

- Câtă vreme ai stat internat? Ai avut nevoie de recuperare după operaţie?
- Două săptămâni am stat în spital şi am avut nevoie de fizioterapie, pentru că în timpul operaţiei mi s-a deplasat un muşchi al spatelui. Şi acum mai am dureri. Am fost anesteziat 12 ore, iar operaţia a durat nouă ore. Nici n-am ştiut cine m-a operat, abia după ce mi-am revenit am văzut că intră în salon un bătrânel cu barbă albă. Am crezut că am murit şi că ori e Sigmund Freud, ori e Dumnezeu, dar mi-a spus că el m-a operat.

- Tumoarea a fost extirpată complet?
- N-au extirpat tumoarea complet, că mă omorau dacă făceau asta, pentru că a manşonat carotida şi jugulara. Dar, nemaifiind vascularizată, ar trebui să rămână aşa. Dacă nu, va trebui să fac radioterapie, sper să nu ajung acolo.

- Ce gânduri ai avut în toată această perioadă?
- Din martie până în noiembrie am tot avut timp să mă gândesc. Ţi se schimbă priorităţile şi vezi viaţa altfel în momentele acelea. Iar acum mi-am redefinit sistemul de valori şi am luat-o de la zero cu o altă viaţă. Acum sunt jumătate constănţean, jumătate vienez şi în fiecare an, la 19 noiembrie, vreau să merg la Viena să-mi serbez ziua.

„La un moment dat m-am îndepărtat de toată lumea”
- Spuneai că, deşi te ştie multă lume, aproape nimeni nu te cunoaşte. S-a schimbat ceva?
- Am fost singur la Viena şi am ajuns să mă cunosc eu mai bine pe mine. Nici nu consider că am fost la spital, parcă am fost la şcoală două săptămâni. Am avut timp şi înainte să mă gândesc la lucrurile astea, dar uneori cred că fugim de gânduri. În fiecare zi ar trebui să conştientizăm că viaţa nu ni se cuvine, ci este un cadou primit de la Dumnezeu. Sunt multe momente pe care le irosim sau pierdem timpul în preajma unor oameni nepotriviţi. Trebuie să fim mai atenţi cu cine ne petrecem viaţa, să nu ajungem să regretăm.

- A ajuns cineva la sufletul tău?
- Nu, pentru că din martie m-am depărtat de toată lumea. Într-un fel, începi să-i pregăteşti pe oameni, să nu sufere. Acum m-am apropiat iar de ei. Dar atunci doar trei oameni au ştiut de tumoare. Nici Cabral n-a ştiut!

27-12-5„În criză, intoleranţa faţă de minorităţi creşte“

- Ai călătorit mult. Cum ţi se pare mentalitatea societăţii româneşti comparativ cu a altor state faţă de homosexualitate?
- Nu e fundamental diferită. Suntem un popor foarte tolerant, în general. Sunt popoare mult mai intolerante. În ghidul de călătorie din Egipt scrie că, dacă eşti homosexual, mai bine stai acasă. Nici la nivel european percepţia nu e una foarte rea. Doar că în perioadele de criză intoleranţa faţă de minorităţi creşte.

- Îţi plac copiii? Ţi-ai dori vreodată să adopţi unul?
- În Franţa există un proiect de lege ce priveşte homosexualii şi copiii. Personal nu m-am gândit să înfiez un copil, asta poate şi pentru că sunt singur. Mă gândesc că e preferabil ca un copil să fie crescut de doi homosexuali în regulă, decât maltratat la casa de copii.

„Dumnezeu este cel mai mare regizor de film din Univers“

- Ce au însemnat anii petrecuţi Acasă pentru voi?
Cabral: Orice aş zice, sună a replică proastă de PR. Că dacă zic familie, o să se spună că fiecare post are o familie. Gândeşte-te că ne facem Sărbătorile şi zilele de naştere, mai puţin a mea, împreună. Petrecerile de firmă sunt, de fapt, petreceri cu prietenii care, întâmplător, lucrează în acelaşi loc, facem lucruri sociale împreună. Avem un târg de Crăciun la care tot trustul găteşte, ne vindem unii altora produsele, iar banii se donează. Pentru mine, aceşti 12 ani ai mei înseamnă viaţă, familie, prieteni. Sună ciudat când spun că am o problemă şi mă duc până la muncă, dar acolo am majoritatea prietenilor. Stăm mult la muncă împreună şi ai zice că trebuie să ne înţelegem, că altfel ne-am scoate ochii. OK. Dar în timpul liber şi în concedii tot împreună suntem, în diverse organizări, că nu putem pleca toţi o dată. Şi anii aceştia au însemnat foarte multe lucruri pe care le-am învăţat. De asta mi-a plăcut să fiu şi sunetist, operator, asistent de producţie, le-am făcut pe toate, pentru că vreau să înţeleg munca oamenilor cu care lucrez.
Mircea: Se fac şapte ani de când stau în Bucureşti, dintre care unul am fost reporter, iar şase am fost reporter şi prezentator. Aceşti ani petrecuţi la Acasă TV sunt cei mai frumoşi din viaţa mea, prin prisma oamenilor alături de care lucrez. În perioada de introspecţie mi-am adus aminte de un principiu, pe care-l aveam pe la 18 ani, la Constanţa, despre cum să arate oamenii din jurul meu. Iar acum constat că am întâlnit aici proiecţia gândurilor mele. Aşa aranjează El lucrurile, că te uimeşte. Dumnezeu este cel mai mare regizor de film din Univers.