Main menu

header

24-12-1de Loreta Popa

Faţă în faţă cu artistul Mihai Constantin. O clipă unică, atât de rar întâlnită, cu atât mai mult cu cât acesta acordă rar interviuri. Faţă în faţă cu artistul în locul unde creează, o fascinaţie care m-a urmărit dintotdeauna. Am păşit ca un copil timid în foaierul Teatrului Bulandra, la Grădina Icoanei din Capitală, unde Mihai Constantin avea repetiţii cu foştii săi studenţi. Acolo, în acel spaţiu, l-am descoperit pe profesorul Mihai Constantin, o faţetă care nu are cum să te lase indiferent. Dirija copiii, la care ţine enorm, cu minuţiozitate, cu calm, cu patimă, cu înverşunare, încercând să le dea din ceea ce ştie el, să le dea şi lor şansa să atingă acel miracol sublim numit teatru.

„Nu-mi închipui că voi părăsi vreodată acest loc sfânt, Teatrul Bulandra”
Pentru Mihai Constantin o repetiţie înseamnă plăcerea de a căuta, de a încerca împreună cu foştii studenţi, şi numai prin ei, forma cea mai expresivă de joc. „Cum mă descarc după o zi grea? Simplu. Întâlnindu-mă cu copiii aceştia. Încerc să le spun lucruri pe care, din păcate, nu mai au unde să le audă. Eu am avut norocul să trăiesc într-o familie de artişti în adevăratul sens al cuvântului şi şansa să vin de tânăr aici, în Teatrul Bulandra, care este pentru mine un loc extraordinar. Aici am învăţat meserie şi aici am cunoscut mari personalităţi, aici am văzut mari spectacole, aici am cunoscut prima oară succesul. Aici mă simt respectat şi apreciat. Este foarte important respectul colegilor tăi. Eu cred că un mare actor nu e făcut de public, ci de breaslă. Cred că este valabil în toate domeniile lucrul acesta. Deci, aici mă simt bine, aici am crescut şi nu-mi închipui, cel puţin acum, că voi părăsi vreodată acest loc sfânt pentru mine, care este Teatrul Bulandra”, spune Mihai Constantin.

„Coboară Dumnezeu pe scenă uneori. Nu foarte des, dar când se întâmplă este uimitor”
Cât de complicat este să creezi un personaj, să intri în pielea lui, să cotrobăi prin unghere de suflet ascunse privirilor marelui public? „Sunt tot felul de teorii, care mai de care mai ciudate, despre cum să creezi personajul, tot felul de reţete, unele ca la bucătărie, altele... Din experienţa mea şi a familiei mele, personajele le faci cu atât mai bine cu cât ai talent mai mult. De aceea cred că reţetele nu sunt potrivite pentru oricine. Intuiţia şi talentul, care este de la Dumnezeu şi nu-l poate explica nimeni, fac lucruri uimitoare, senzaţionale. Nu ştiu dacă există un cuvânt pentru momentul divin care se întâmplă pe scenă la un moment dat. Nu există nicio explicaţie. Se întâmplă lucrul acesta în mod sigur. Coboară Dumnezeu pe scenă uneori. Nu foarte des, dar când se întâmplă este uimitor”, completează Mihai Constantin.

„Singurul lucru pe care eşti stăpân este clipa de faţă. În rest este metafizică”
24-12-3A învăţat de la mari artişti pe care i-a cunoscut că orice compromis cât de mic atrage după sine alt compromis. Acest lucru nu i se pare în ordine. „Le spun mereu copiilor, când ne vedem la repetiţii, că singurul lucru de care eşti sigur este clipa de faţă. Dacă faci în clipa asta lucrul pe care ţi l-ai ales, în speţă meseria de actor, cât poţi de bine, cu concentrare, cu emoţie, cu tot sufletul tău, mâine sau peste 20 de ani există posibilitatea să zică cineva despre tine că ai fost un actor bun. Singurul lucru pe care eşti stăpân este clipa de faţă. În rest este metafizică. Gândeşte-te cum era acum 20-30 de ani teatrul românesc. Ce performanţe actoriceşti erau, ce mari actori. Şi? Ce s-a ales? Parcă toate teatrele au venit puţin înapoi, au trăit un recul. Nu ştiu de ce se întâmplă asta. Probabil tot din cauza noastră. Copiii despre care vorbeam mai devreme sunt foştii mei studenţi de la clasa Adrian Pintea. Adi a plecat şi eu am fost nevoit să mă ocup de ei şi cu ocazia aceasta mi-am descoperit poate una dintre puţinele mele pasiuni, aceea de a lucra cu copiii. Îmi place foarte mult acest lucru. Intră foarte mulţi la facultate şi după ce termină nu-i angajează nimeni. Nu e nimeni care să facă vreun spectacol cu contract sau ceva. Având în vedere că ai mei au terminat de trei ani şi încă nu au jucat nimic, mi-au propus să-i ajut aşa, de pasiune, şi să lucrăm un text împreună, chiar dacă nu vom ajunge să jucăm un spectacol. Sau vom ajunge, Doamne ajută! Am primit cu mare bucurie şi mândrie propunerea lor, pentru că mă onorează că ei vor să stea să se uite în gura mea. E şi pentru mine un lucru nou, nu am făcut regie decât o singură dată, în facultate. Mă întâlnesc cu ei aşa, când avem timp. Ei mă respectă, pentru că văd că studiază textul, unii dintre ei l-au şi învăţat. Încerc să-i învăţ ce am învăţat şi eu de la marile personalităţi pe care le-am întâlnit în viaţa mea. Este extraordinar. Sunt oameni serioşi, pe care îi cunosc, am lucrat cu ei. Cred că este important să întâlneşti oameni care vibrează alături de tine, cu care ai ce să vorbeşti. Oameni care iubesc în primul rând meseria aceasta tot atât de mult pe cât o iubesc eu. Îţi dai seama ce se întâmplă aici, când nimic nu se mai face fără bani? Venim şi «ne pierdem timpul» fără să câştigăm nici un leu. Stăm aici, discutăm, ne punem probleme, urmărim nişte personaje şi încerc să-i fac fericiţi pe aceşti băieţi tineri, să se suie pe scenă şi să conştientizeze, unii au făcut-o deja, cât de minunată este această meserie. Şi în acelaşi timp cât de dură”, afirmă Mihai Constantin.

„Dacă nu ai har, meseria aceasta este un chin”
Înainte, teatrul era o bucurie. Acum, ca actor, eşti nevoit să faci tot felul de alte lucruri ca să poţi trăi. E dramatic şi se reflectă şi în ce se întâmplă pe scenă. Mihai Constantin a avut, din fericire, noroc. „Am avut noroc şi am reuşit mai bine. Poţi să trăieşti fără orice, fără părinţi, fără o mână, fără un picior, dar eu am avut foarte mult noroc. Pe mine m-a dus soarta în direcţia aceasta absolut întâmplător. Tatăl meu n-a fost de acord să fac acest lucru, pentru că ştia cât de greu este. Nu şi-ar fi dorit, dacă nu aş fi avut calităţi sau talent, să fiu un chinuit pe viaţă. Pentru că, dacă nu ai har, meseria aceasta este un chin. Uite că soarta a vrut să pot să fac un lucru care îmi face plăcere. Sunt mulţi oameni, şi mă gândesc deseori la asta, care se duc la serviciu luni, se chinuiesc până vineri şi după aceea o iau de la capăt. Să poţi să nimereşti un loc unde să trăieşti ce trăim noi aici e foarte rar. Sunt un fericit din punctul acesta de vedere şi mă mândresc. Am jucat mult. Am făcut un spectacol cu Alexandru Tocilescu, Dumnezeu să-l odihnească!, foarte interesant, «Elizaveta Bam» de Daniil Harms, şi tot cu el «Sfârşit de partidă» a lui Becket, o experienţă uluitoare. Am mai făcut un spectacol cu Horaţiu Mălăele, care m-a bucurat şi m-a îmbogăţit foarte mult, «S-a sfârşit cum a-nceput» de Sean O’Casey. Am învăţat foarte multe lucruri de la Horaţiu şi sunt fericit că am putut să lucrez cu el. Acum am făcut un spectacol cu Ducu Darie, pe care l-a preluat din mers de la domnul profesor Ion Cojar, «Din însemnările unui necunoscut». Un spectacol profund şi extrem de greu pentru mine, pot să spun. Dar dacă îmi place ce fac nu e o problemă. Am stat doi sau trei ani la UNATC, am spus nişte lucruri care nu au convenit şi am fost mutat disciplinar, să zicem aşa. Atunci nu mi-a convenit şi am plecat de bunăvoie. Nu e bine, că acolo mi-am descoperit pasiunea şi cineva a venit şi mi-a întrerupt această nouă şi tânără plăcere. Cineva... Sper să mai bată un vânt de schimbare şi negreşit mă voi întoarce”.

„Teatrul nu e o joacă, ci o chestiune de viaţă şi de moarte”
Mihai Constantin gândeşte, caută, încearcă, reuşeşte. Ce vedem noi ca probleme, pentru artist este febra căutărilor, în fapt marea satisfacţie a meseriei pe care Dumnezeu i-a hărăzit-o. Păşeşte pe scândura teatrului de atât de multă vreme, încât o consideră casa lui. Este un om statornic, căruia nu-i plac mutările. La Teatrul Bulandra a avut norocul să fie de la primul pas şi speră să rămână aici până la sfârşit. „Sunt un fericit al sorţii. Am avut posibilitatea să mă întâlnesc cu texte şi roluri mari fără să le caut. E un mare noroc. Am jucat alături de oameni de spirit extraordinari. Când încerci să construieşti un rol se creează un fel de conflict de lucru între regizor şi actor. Trebuie să fii abil, înţelept, înţelegător, răbdător, să ai energia necesară să ajungi la un numitor comun. Eu n-am urmărit niciodată să fiu profund. Am vrut să fiu cinstit cu mine şi cu cei care mă privesc. Or, dacă faci actorie cu cinste şi cu credinţă, la fiecare reprezentaţie te consumi enorm. Tata a ştiut să mă facă să înţeleg că teatrul nu e o joacă, ci o chestiune de viaţă şi de moarte. Matei, băiatul meu, este pasionat de tenis, dar joacă şi în «Din însemnările unui necunoscut». L-am întrebat dacă vrea să joace şi a fost foarte încântat şi am constatat, surprinzător, că este viu şi foarte bun. Şi eu, ca şi tata, aş vrea să-l ţin departe de lumea asta. Nu ştiu dacă o să reuşesc. Tata a vrut asta şi totuşi m-am făcut actor. M-am gândit că, dacă nu vreau să-l ţin deoparte, poate nu vrea să se facă actor”

A debutat în anul 1985

24-12-4Publicul vine la Bulandra pentru el, pentru că îi preţuieşte jocul şi apreciază genul de frumuseţe pe care actorul o dăruieşte la fiecare spectacol dintr-un preaplin. Este fiul actorului George Constantin şi al mezzosopranei Iulia Buciuceanu, sora actriţei Tamara Buciuceanu-Botez. Căsătorit cu Luminiţa Constantin, actorul este fericitul tată a doi copii, Matei şi Maria. „Mergeam la teatru foarte des, mergeam şi la operă în permanenţă. Ştiam pe de rost operele în care cânta mama. Este un mare privilegiu să poţi să faci parte dintr-o asemenea familie, să ai nişte părinţi care să fie nişte repere în teatrul şi în opera românească”, spune Mihai Constantin, care s-a născut la 30 septembrie 1964 şi a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică în 1989, la clasa profesoarei Sanda Manu. A debutat pe scenă încă din 1985, cu un rol în spectacolul „Dimineaţa pierdută”, după romanul Gabrielei Adameşteanu, regizat de Cătălina Buzoianu, în care jucau mari actori: Tamara Buciuceanu-Botez, Gina Patrichi, Rodica Tapalagă, Victor Rebengiuc, Marcel Iureş. După absolvire a jucat pe scena Teatrului Municipal din Ploieşti în „Woyzeck” de G. Buchner, iar din 1990, pe scena Teatrului Lucia Sturdza Bulandra din Capitală. S-a remarcat în spectacole ca „A treia ţeapă” de Marin Sorescu, „Hamlet”, „Regele Lear”, „Poveste de iarnă” de Shakespeare, „Antigona” de Sofocle, „Trei surori” de Cehov, „Mephisto” de Horia Garbea, „Forma mesei” de J. Hrackek. A mai jucat la Teatrul Metropolis în „Sfârşit de partidă”, după Samuel Beckett, în regia lui Alexandru Tocilescu, precum şi în „Imnul” (Ajutorul) de Gyorgy Schwaida. La Teatrul Giuleşti a jucat în „Să nu-ţi faci prăvălie cu scară” de Eugen Barbu, la Teatrul Naţional a jucat în „S-a sfârşit cum a-nceput” de Sean O’Casey. Deşi toată lumea îl identifică mai mult cu Ionică din filmul „Liceenii”, regizat de Nicolae Corjos, a mai fost Pupăză din „Pădureanca”, în regia lui Nicolae Mărgineanu, şi a mai jucat în „Nişte băieţi grozavi”, „Flăcări pe comori”, „Balanţa”, „O vară de neuitat”, „Amintiri din epoca de aur”, „Eu când vreau să fluier, fluier”, „Portretul luptătorului la tinereţe”, „Bibliothèque Pascal”, „Tatăl fantomă” şi „Ursul” (2011), regia Dan Chişu. Are la activ roluri la teatrul radiofonic, emisiuni de divertisment la televiziune şi este de câţiva ani vocea radioului Europa FM.

„Dacă îmi mai spunea şi ăsta de Ionică, îl strângeam de gât“

24-12-2Când a debutat la Teatrul Bulandra se intra greu. Existau comisii formate din actori şi regizori minunaţi - Victor Rebengiuc, Irina Petrescu, Ion Besoiu, Rodica Tapalagă, Liviu Ciulei. „Eu m-am angajat în teatru printr-un concurs organizat de domnul Liviu Ciulei. Ţin minte că aveam colegi care învăţau poezii lungi, dar de talentul cuiva îţi dai seama după primele două versuri. Eu am învăţat o poezie scurtă, iar domnul Liviu Ciulei mi-a spus să ne jucăm puţin şi am repetat-o în cinci moduri diferite. De fiecare dată dintr-un alt punct de vedere. Trebuia să vadă dacă puteam merge pe linia sa. Şi am putut. Sunt aici din 1985”. L-a urmărit rolul din „Liceenii”, aşa că nu a vrut să vorbim despre el, dar... „A urmat «A treia ţeapă», de Marin Sorescu, în regia lui Ion Caramitru. Ţin minte că în această piesă eram tras în ţeapă, de fapt aşa începea piesa. Soarele răsărea peste mine şi încă un coleg traşi în ţeapă. Şi în liniştea aceea s-a auzit un glas: «Să moară mama, uite-l pe Ionică, din Liceenii!». Îţi dai seama ce râs s-a pornit... De o altă întâmplare îmi aduc aminte că eram la Piatra-Neamţ, jucam într-o piesă şi ţin minte că a venit la mine cineva care m-a rugat să-i acord câteva cuvinte. În gândul meu spuneam că dacă şi ăsta îmi mai spune ceva de Ionică îl strâng de gât. Ei bine, am avut parte de o lecţie. Acel bărbat devenise actor datorită faptului că l-a văzut pe tata jucând. A fost atât de impresionat de ce făcuse tata pe scenă, încât a decis să renunţe la meseria pe care o avea atunci, inginer sau altceva, nu mai ţin minte, şi a urmat cursurile Facultăţii de Teatru. A ajuns astfel actor la Piatra-Neamţ. Am rămas cu vorbele în gât, nu am fost în stare să articulez ceva. Eram emoţionat până la lacrimi”.