Main menu

header

27-11-1de Loreta Popa

Irina Loghin pare a se fi născut din seva cântecului popular. Artista a dăruit marelui public o carte despre lungul drum spre celebritate pe care a păşit de-a lungul vieţii, ajutată de Editura Litera, ca o încununare a celor 50 de ani de carieră. A intitulat-o simplu: „O viaţă de cântec”. De o frumuseţe desăvârşită şi cu un glas fenomenal, interpreta s-a bucurat atât de preţuirea specialiştilor în domeniu, care i-au pus în evidenţă autenticitatea actului artistic, cât şi de cea a publicului, care i-a admirat talentul, măsura şi repertoriul. Puţini artişti s-au bucurat în cariera lor de prestigiul şi de admiraţia de care a avut parte Irina Loghin.

„Căutaţi să-l faceţi să-i fie ruşine pentru că v-a vrut de duşmani”
Fuge de oamenii posaci şi încruntaţi, care dramatizează totul şi pozează în victime. Dacă simte că cineva e la ananghie, sare în ajutor. „Aşa sunt şi nu mă voi schimba niciodată. Preţuiesc discreţia, fug de iubitorii de scandal şi de măscăricii promisiunilor fără cuvânt. Iubesc oamenii adevăraţi, care se uită în ochii tăi când îţi vorbesc, care ştiu să plângă, dar şi să râdă! Povestea vieţii mele am scris-o ca să înseninez, ca să împărtăşesc din experienţele mele şi să dăruiesc ce am eu mai curat şi mai bun. Şi, totodată, de ce să nu povestesc şi lucruri care ne vor face să râdem?!”, spune Irina Loghin despre cartea sa.
27-11-4„Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai...”, aşa începe „Mioriţa” pe care s-a încumetat să o cânte la rândul său Irina Loghin, căci la 19 februarie 1939 venea pe lume la Gura Vitioarei, în Prahova. „Micuţă, am apărut şi eu pe lume, rod al iubirii între doi părinţi cu frica lui Dumnezeu, hotărâţi să lupte cu sărăcia pentru a-şi creşte propriii copii: şase la număr, atâţia câţi le fuseseră hărăziţi de Cel de Sus. În acea perioadă, ţara noastră era marcată de urmările nefaste ale celui de-Al Doilea Război Mondial, de pierderile umane şi spirituale, ca să nu mai zic şi de cele materiale. Am deschis ochii într-o casă cu două odăiţe, fiind al cincilea copil din cei şase ai familiei mele - Margareta, Ionel, Elena, Florica şi, născut după mine, fratele Nicolae. Opt fiinţe ne-am înghesuit în casa părintească pe care şi astăzi o primenim primăvara şi o păstrăm ca pe un bun al nostru inestimabil, ca pe o comoară lăsată moştenire de la mama şi de la tata. În ciuda sărăciei zburdam pe prundul Teleajenului şi nu părea că băgăm de seamă greutăţile zilei de mâine, lipsurile materiale pe care în vremea aceea mulţi le cunoşteau. Într-o astfel de casă în care, atunci când întunericul cobora devreme după venirea toamnei, schimbam tot mai des gazul în lampa care ardea, pereţii răsunau de cântec, încât vecinii veneau să asculte pe la poartă cum făcea tata cor cu noi. Primele cântece de la tata le-am ştiut: el învăţase să cânte la călugării unde fusese şcolit vreo trei-patru ani. Îi puseseră şi potcapul acela negru, dar a cunoscut-o pe mama şi n-a putut să reziste, pentru că s-a îndrăgostit foarte tare de ea, fiind una dintre frumoasele din Gura Vitioarei... Mi se umple inima de tandreţe şi şăgălnicie ori de câte ori îmi aduc aminte de părinţii mei, pe care îi divinizam. Părinţii mei s-au iubit pe tot parcursul vieţii. (...) Îmi amintesc cum ne povăţuia mama: «Fetelor, să nu mă faceţi de ruşine! Să nu minţiţi. În viaţă să fiţi buni cu cei din jurul vostru. Să-i faceţi să se simtă bine cu voi, în compania voastră, să vă dorească să fiţi cu ei. Să vă caute. Să nu daţi dovadă de ură, de răutate. Să nu minţiţi niciodată, pentru că, atunci, oamenii vă vor ocoli. Să creaţi în jurul vostru o atmosferă plăcută, de glume, de cântece. Numai aşa veţi fi iubiţi de toată lumea. Să faceţi totul să nu vă creaţi duşmani. Chiar dacă vreunul e pus pe duşmănie, pe invidie, căutaţi în aşa fel să-l înţelegeţi. Căutaţi să-l faceţi să-i fie ruşine pentru că v-a vrut de duşmani»”, îşi aminteşte cu emoţie Irina Loghin.

„Am înfruntat viaţa aşa cum mi-a fost dată de la Dumnezeu”
27-11-5La numai 6 ani a fugit la şcoală singură, fericită fiindcă o să ştie să citească şi să scrie... „De mică nu m-am dat înlături de la greu, am înfruntat viaţa aşa cum mi-a fost dată de la Dumnezeu!... Ce viaţă!… Ce amintiri!… Tata ne tundea la zero din cauza păduchilor, mama săraca se străduia din toate puterile ei să ne păstreze fără pată, dar aşa erau vremurile... M-am dus la şcoală rasă în cap şi învăţătoarea m-a întrebat: «Tu ce eşti, băiat sau fată?», «Sunt fată», am răspuns eu. «Aoleo! Şi de ce te-ai tuns?» «Să nu iau păduchi!» La care învăţătoarea le-a zis colegilor mei: «E foarte bună ideea! Aţi văzut exemplu? Ia, să vă tundeţi şi voi!» Mi-a fost ruşine, dar asta este. Fetele aveau părul lung, bogat, şi al meu fusese la fel, dar m-am obişnuit şi tunsă, mai ales că mi-au urmat şi alţii exemplul. «Eu cred că veşnicia s-a născut la sat», spune poetul nostru Lucian Blaga. Aşa înţeleg eu arta şi folclorul, miracolul cântecului popular, într-un fel mai simplu, dar numai către veşnicie privind, către ce va rămâne după mine drept zestre nemuritoare. De-a lungul carierei am fost întrebată adeseori dacă într-o cântare de petrecere ori de jale răzbate ceva din viaţa mea, din ceea ce am trăit. Cu certitudine, da! Cu cât mai des şi mai atent îmi ascult cântecele, cu atât mai mult îmi dau seama că aici găsesc crâmpeie din viaţa mea, descopăr valorile trainice ale unei existenţe pentru care am muncit pas cu pas, cu toate cele ce sunt date omului pe pământ, de la dragostea de părinţi până la credinţa în Dumnezeu, icoană statornică. Cântecul popular e ca o casă în care poţi să intri cu sufletul tău: aici găseşti camera de primire, camera cu lada de zestre, cu năframe şi cu icoane. O dată ce ai intrat o schimbi şi tu puţin: cu chipul tău şi cu viaţa ta, câtă vreme vei hotărî să rămâi aici… Şi eu m-am strecurat şi în câteva cântece populare, aşa cum au făcut toţi rapsozii şi lăutarii noştri”.

„La prima mea apariţie televizată am interpretat melodia «Uite, mamă, Ionel»”
27-11-2A debutat la Electrecord în 1965, imediat după ce a făcut primele înregistrări la Radio şi la Televiziune. „La prima mea apariţie televizată am interpretat melodia «Uite, mamă, Ionel», pe care-o ştiam de copil. Am făcut înregistrarea cu orchestra Ansamblului «Ciocârlia», dirijată de Victor Predescu. Pe urmă a venit la un spectacol al nostru George Vancu, la vremea aceea dirijor al Orchestrei Radio, m-a văzut şi m-a ascultat şi rezultatul acestei vizionări şi audiţii a fost că m-a invitat pentru o serie de imprimări la Radio. Pentru mine, colaborarea cu Orchestra Radio a fost extraordinară, pentru că a dus la o adevărată explozie a carierei mele. Am înregistrat atunci cu Orchestra Radio melodiile «Măi bădiţă de pe Grui», «Ghiocel din deal adus», «Ce vii, bade, târzior», «De s-ar face dealul şes», «Mi-ai dat, mamă, cântecul». Atunci am lansat de fapt melodiile cu despărţirile de mamă, de părinţi, care mă definesc atât de mult în interpretarea muzicii populare româneşti. Mi-aduc aminte cât de mult s-au chinuit cei de la Televiziune, mai târziu, ca să facă acele emisiuni şi înregistrări în care apărea şi mama mea, care se sufoca de plâns ascultându-mă”, povesteşte interpreta.
În cartea scrisă chiar de Irina Loghin, pe care a numit-o simplu „O viaţă de cântec”, mai puteţi citi despre amintirile cu părinţii şi fraţii săi, despre copilăria sa, despre bărbatul vieţii sale, Ion Cernea, despre copiii săi şi cum i-au îmbogăţit aceştia fiecare zi, despre colegii săi de scenă şi despre melodiile sale.

„Mi-am dorit foarte mult să am copii“

27-11-3Irina Loghin crede cu tărie că trebuie să ai un suflet viu, treaz, bogat în trăiri, să simţi nevoia să aduci în viaţa altora o rază de bucurie. Familia este sprijinul fără de care nu ar avea această forţă de a aduce bucurie celor din jurul său. „Soţul meu, Ion Cernea, mă îngrijea cu multă tandreţe şi devotament. Într-una dintre zile îmi zice: «Ştii, dacă ar fi să mă însor, parcă cu tine m-aş însura». Parcă cu tine... Nu mă lua cu diplomaţie şi cu complimente. Aşa a fost de simplu, cum şi eu sunt de fapt. Căldura sufletului său, grija şi bunătatea m-au convins în timp că am ales ce trebuia! Copiii sunt sensul vieţii noastre! Mi-am dorit foarte mult să am copii, dar i-am avut târziu, pe Irinuca am născut-o la 38 de ani. (...) Lui Ciprian îi place să se plimbe în aer liber. Nu se omoară cu poveştile astea de sensibilitate muzicală. «Lasă, poate să cânte mama... E de-ajuns un artist în familie». Ca mamă de băiat trebuie să ai un anumit comportament, ca mamă de fată, altul. Este o altă relaţie, o altă grijă, pentru că fetiţele sunt mai sensibile, mai gingaşe, mai vulnerabile. Irinuca era mai sensibilă, aşa s-a maturizat. Mi-am dat seama şi din jurnalul ei, îmi citea uneori din el. Suntem tare apropiate, precum mama a fost de mine, pot spune că sunt şi prietena ei...”

Discurile se vindeau pe sub mână

Înainte de 1989 înregistra câte un disc pe an, şi toate aceste discuri se vindeau pe sub mână. „Vânzătoarele mi-au spus ce probleme aveau ca să ascundă şi să creeze stocuri preferenţiale cu aceste discuri, ca să poată răspunde publicului, audienţei pe care o aveau interpreţii cei mai îndrăgiţi. Unul dintre discurile mele s-a vândut în peste 1 milion de exemplare, dar tirajele erau secrete. (...) Am scos înainte de Revoluţie vreo 25-30 de discuri ce apăreau în continuări de tiraj, unele sub titluri noi, aşa că nu le mai pot măsura numărul de exemplare. Pe vremea aceea nu se punea problema discurilor de aur sau de platină şi nimeni nu raporta cifre de audienţă, de vânzare, decât atunci când se refereau la industrie şi la agricultură”, povesteşte Irina Loghin.

„Tovarăşa, dumneavoastră nu intraţi în spectacolul de azi“

Exact când era pe culmi, un complot împotriva sa a obligat-o să treacă printr-o perioadă nefastă. Pe vremea comuniştilor, Irina Loghin a fost interzisă. A consemnat şi acest episod trist din viaţa sa... „Hai să spunem adevărul despre perioada aceea din viaţa mea, în care am fost supusă unui regim de prohibiţie. A fost o perioadă tare grea, pe care nu i-aş dori-o nimănui! Nu se poate scrie o carte despre mine fără să lămurim câteva lucruri. Au circulat mai multe variante care nu m-au pus într-o lumină favorabilă, în care eram fie apărată, fie condamnată, fie ironizată. De la ce a pornit? (...) Până în anul 1989 am fost interzisă. Primul semn de interdicţie a fost la un spectacol la Vaslui, la Sala Sporturilor. Sala era arhiplină. Eram cu Ansamblul din Iaşi şi mă pregăteam să intru în scenă. Mă îmbrăcasem şi a venit şeful Miliţiei de acolo şi mi-a spus - îi jucau ochii în lacrimi: «Tovarăşa Loghin, dumneavoastră nu intraţi în spectacolul acesta de azi». «Cum să nu intru? Eu sunt cap de afiş». «Nu intraţi! Vă rog frumos să vă îmbrăcaţi şi să vă duceţi acasă». Aşa a început interdicţia mea. Bineînţeles că mi-a fost frică, aveam şi doi copii, îmi era teamă să nu se întâmple ceva. Nu ştiam unde am greşit. I-am spus şefului Miliţiei: «Spuneţi-mi ce am făcut, care e motivul? Mă duc la partid să mă lămurească». «Toate uşile sunt închise», mi-a zis. Şi m-am dus la partid la Vaslui să întreb. Era seara, o secretară rătăcită mi-a zis: «Tovarăşa Irina, nu insistaţi că nu aveţi şanse. Aveţi această interdicţie de sus.» Atunci am venit acasă, nu ştiu cum am ajuns, eram tare distrusă. (...)

Elena Ceauşescu: «Fir-ar ea a dracului să fie astăzi şi mâine!»
M-am dus cu Ansamblul din Scorniceşti şi am cântat la Neptun. Primisem flori, era o stivă de flori cât maşina, aşa de multe erau. Era pe timpul gladiolelor. Atunci, Tovarăşa a trecut pe acolo cu maşina, ea cu securistul care venise la mine. Zice ea: «Ce-i, mă, acolo, ce-i aici? Că am auzit zgomot». Nu aveai voie să cânţi la ora aceea, era o oră interzisă petrecerii. Iar ea probabil a ieşit să vadă cine a deranjat-o atunci, că se auzea muzica în staţiune. Cert este că a văzut stiva aceea de flori aproape cât maşina. Un securist mi-a spus ulterior următoarele: «M-am dus şi m-am interesat atunci ce se întâmplase şi i-am spus tovarăşei Elena că sunt florile Irinei Loghin care tocmai cântase acolo. Iar Tovarăşa a zis: «Fir-ar ea a dracului să fie astăzi şi mâine!». Iar el mi-a mai zis atunci: «Vreau să vă spun ceva. Eu şi familia mea vă apreciem foarte mult. Vedeţi că vă paşte un mare pericol!»”, spune în cartea sa Irina Loghin.