Main menu

header

26-11-1de Gabriela Niculescu

Constantin Enceanu, directorul Ansamblului Folcloric „Maria Tănase” şi unul dintre cei mai iubiţi interpreţi români de folclor, vă lasă să-i „citiţi” sufletul în rândurile ce descriu o parte dintre peripeţiile trăite în copilărie şi până astăzi, dar şi să-i descoperiţi o latură pe care, cu siguranţă, nu o ştiţi: are aptitudini de excelent... bucătar.

„Reacţia publicului m-a făcut să lăcrimez”
- Aveţi o amintire legată de o reacţie deosebită a publicului dumneavoastră?
- Eram la un spectacol la Sala Palatului, alături de artiştii Ansamblului Folcloric „Maria Tănase”. Atunci când am văzut reacţia publicului, care nu mă mai lăsa să plec de pe scenă după ce am interpretat un cântec pe care l-am compus punând mult suflet şi gândindu-mă la viaţa mea de artist şi la cei care iubesc folclorul. Versurile spun aşa: „Pe lume când am venit / De soartă am fost ursit / Cu glasul să mângâi omul / Să-şi mai potolească dorul”. Reacţia celor patru mii şi ceva de oameni m-a făcut să lăcrimez. Atunci am realizat că tot ceea ce am făcut până în acel moment în cariera mea a dat roade, iar oamenii mă apreciază, şi ăsta este un lucru extraordinar.

26-11-3- Cum aţi fost primit în afara ţării?
- Eu am concertat foarte puţin „afară”, nu pentru că nu am avut solicitări, ci pentru că am avut multe contracte de onorat în ţară. Am renunţat la America pentru un spectacol în România, chiar dacă acolo poate că aş fi câştigat mai mult, nu neapărat din punct de vedere financiar, ci prin prisma bogăţiei spirituale pe care o acumulezi văzând şi alte popoare, cunoscând şi alţi oameni. Însă, eu, dacă am promis cuiva că onorez un eveniment, poate să se întâmple orice, că nu dau înapoi. Cuvântul meu dat aşa rămâne. Mi s-a întâmplat o dată să promit unor oameni simpli că merg să cânt la nunta celui de-al treilea fiu al lor, pentru că în urmă cu ceva vreme le cântasem şi celorlalţi doi. A doua zi, s-a întâmplat să mă sune cineva de la Bucureşti, care avea o funcţie înaltă, să mă invite să cânt la nunta fiului său, în aceeaşi dată cu nunta antamată precedent. I-am spus că am promis deja cuiva şi că nu-mi pot retrage cuvântul, deşi aş fi putut s-o fac, fără ca oamenii să se supere dacă le explicam că a intervenit ceva. Mi-a spus că-mi oferă de zece ori suma primită de la acea nuntă, numai s-o anulez şi să merg la ei, dar i-am spus că aşa ceva nu fac. Tocmai de aceea oamenii ştiu că, atunci când Enceanu îşi dă cuvântul, aşa rămâne.

- Cât timp vă rămâne într-un an pentru odihna dumneavoastră?
- Foarte puţin. Multă lume spune că noi, artiştii, suntem fericiţi, că o ţinem din petrecere în petrecere, muzică, mâncare şi băutură. Ei bine, nu e chiar aşa. De multe ori se întâmplă să nici nu am timp să mănânc, pentru că mereu mă preocup ca invitaţii să se simtă bine. Ajung acasă pe la patru, cinci dimineaţa, o trezesc pe soţia mea şi-i spun să-mi pună ceva să mănânc. Dacă ar auzi cineva că vin de la nuntă nemâncat nu m-ar crede. Sigur că în meseria noastră există satisfacţii profesionale şi financiare, dar, când priveşti în urmă la câte sâmbete şi duminici dintr-un an petreci cu familia, parcă nu-i aşa simplu. De multe ori apuc să schimb două vorbe cu soţia mea în maşină dimineaţa, când o duc la muncă. Concediile încerc să le programez mereu în funcţie de contracte, dar în ultimii 10-15 ani nu am avut concediu mai mult de o săptămână. Şi atunci prinzi un week-end în care te roagă un prieten sau o cunoştinţă să-l ajuţi la un eveniment şi nu poţi să-l refuzi, pentru că o dată în viaţă se căsătoreşte sau botează.

„Aş vrea un concediu unde să nu mă cunoască nimeni”
- Unde vă place să faceţi concediile peste graniţă?
- Am fost în Turcia şi mi-a plăcut. Sincer, aş vrea să fac un concediu cât mai departe, unde să nu mă cunoască nimeni, să pot sta cum vreau la plajă, să mă pot îmbrăca mai lejer. Aici, mereu apare câte cineva care vrea să facem o poză sau să mă întrebe diverse. Am fost în Grecia pe o insulă, unde credeam că nu vom găsi români. După vreo douăzeci de minute de stat la plajă liniştit cu soţia vine o doamnă spre noi: „Domnul Enceanu, dumneavoastră aici?”. Apoi râdeam cu soţia că nici acolo nu puteam fi liniştiţi.

- Artişti din diverse domenii au intrat în politică. V-a tentat vreodată domeniul?
- Politica nu mă interesează. Eu am fost alături de toţi oamenii politici care au avut nevoie de mine. Am fost solicitat să intru în politică, dar nu m-a tentat şi n-am să trădez niciodată cântecul popular pentru politică. Chiar am acceptat cu greu funcţia de director al Ansamblului Folcloric „Maria Tănase”, pentru că şi o funcţie administrativă implică multe lucruri şi, dacă nu te dedici, nu iese treabă bună.

- Cum reuşiţi să treceţi peste greutăţi?
- Întotdeauna ne sfătuim în familie şi ne sprijinim în orice situaţie. Aşa am învăţat-o şi pe fiica mea. Pot să vă dau şi un exemplu recent. În noaptea de Revelion am primit vestea că mi s-a spart casa cu doar câteva minute înainte să cânt. Vă puteţi imagina ce a fost în sufletul meu. Dar am fost extrem de plăcut surprins că mulţi dintre cei care m-au ascultat şi m-au văzut în acea seară mi-au spus că nici măcar nu-şi închipuiau că în sufletul meu se duce o luptă. Eu nu am spus nimănui nimic, pentru că nu avea sens, şi mi-am continuat prestaţia până la final cu zâmbetul pe buze, deşi iniţial voiam să renunţ la tot şi să merg acasă. Dar soţia m-a impulsionat să rămân.

„Încerc să compensez orele puţine de somn printr-o viaţă de sportiv”
- Cum vă vedeţi la bătrâneţe?
- Sunt o fire activă şi-mi doresc să fiu aşa cât pot pe acest Pământ. La o anumită vârstă, când nu mai arăţi bine, eu m-aş vedea retrăgându-mă în linia a doua, să pot ajuta în continuare din punct de vedere administrativ sau al organizării evenimentelor. Poate că şi vocea îmbătrâneşte, şi atunci e bine să te retragi, dar nu cu un ciomag în mână, în pustietate. Vreau să fiu activ cât mă ţin picioarele. Chiar dacă nu aş mai putea face nimic legat de planul artistic, mi-ar plăcea să mă ocup de grădinărit, de agricultură, de orice, dar să fiu în activitate.

- Ştiu că vă doriţi un nepoţel, dar ce-şi doreşte fiica dumneavoastră, Cătălina, în plan profesional?
- Fetiţa mea este colaboratoare la TVR Craiova şi îşi doreşte o carieră în televiziune. A pornit de jos, iar acum face o emisiune pentru adolescenţi. A făcut două facultăţi, iar un semestru a studiat la Barcelona, unde a primit aprecierile profesorilor de acolo. Se descurcă foarte bine în televiziune, chiar am văzut-o într-o transmisiune live de la un eveniment, la care credeam că citeşte de pe prompter, însă am rămas uimit că vorbea liber. La cei aproape 25 de ani ai săi pare să aibă, într-adevăr, vocaţie.

- Cum vă menţineţi în formă?
- Mulţi mă întreabă cum rezist dormind doar patru-cinci ore pe noapte. Probabil că şi organismul se adaptează. Însă încerc să compensez, având o viaţă de sportiv. Am o alimentaţie corectă şi fac sport acasă. Am pe terasă o bandă de alergare şi o bicicletă, pe care-mi fac înviorarea în fiecare dimineaţă. M-aş duce şi pe teren la alergare, dar la noi oamenii judecă altfel şi probabil că ar spune: „A înnebunit Enceanu, a luat-o pe câmp!”.

„Gătesc aproape orice”
- Ce mâncare şi dulciuri preferaţi?
- Îmi place carnea de pui de ţară cu usturoi şi cu mămăligă. Din dulciuri mănânc câte puţin, doar gust, de poftă, dar îmi plac cele făcute în casă, nu cele din comerţ.

26-11-4- Dacă vă lasă soţia în bucătărie, vă descurcaţi la gătit?
- Absolut. S-a mai întâmplat să nu aibă ea timp să gătească şi să prepar eu ceva. Gătesc aproape orice, de la ciorbiţe la prăjituri. Cred că, dacă n-aş fi fost interpret de muzică populară, aş fi fost bucătar, m-aş fi descurcat de minune. Acum nu prea am timp să intru des în bucătărie, dar de mic îmi plăcea să fac prăjituri. Ştiu să prepar chec, pandişpan, tiramisu, o prăjitură pe care am învăţat-o de la soţie şi care se numeşte Deşteapta, prăjitura Carpaţi, salam de biscuiţi, care-mi place foarte mult. Mă descurc la orice. Îmi plac foarte mult „racii”, ardeii umpluţi cu cartofi şi orez, ca la mine, în Oltenia, şi băgaţi la cuptor. Este o mâncare de post extraordinară, pe care am învăţat-o de la bunica mea.

- Ce dorinţă profesională vreţi să vi se îndeplinească de ziua dumneavoastră?
- Îmi pare rău că nu am reuşit să înregistrez mai multe cântece până acum, dar îmi place să le fac pe toate cu suflet şi la timpul lor.

Amintiri de suflet

L-am provocat pe îndrăgitul interpret de folclor să ne povestească o mică parte dintre amintirile sale de suflet şi a făcut-o cu mult drag şi cu umor.

Bătaia, ca lecţie de viaţă
26-11-2„Prima şi ultima bătaie pe care am luat-o de la tata n-am s-o uit niciodată. El mereu îmi lăsa impresia că ţinea mai mult cu sora mea, pe când mama ţinea mai mult cu mine. Toate treburile grele, tata considera că trebuie să le fac eu, că sunt băiat, deşi eram atât de slab şi firav, că şi acum, când mă privesc în poze, zic că aveam nişte picioare de capră. Într-una dintre zile, tata voia să meargă în sat şi avea nevoie de căruţă, dar înainte adusese de la câmp iarbă, a cărei sămânţă se scuturase. Îmi zice să mătur căruţa că avea nevoie de ea, dar eu am zis că o mătură Nuţa, sora mea. Ea a zis că a tocat mâncare pentru puii de curcă. Tata zice: «Dacă nu măturaţi căruţa, bătaia voastră n-o mănâncă nici dracu’!» Ne urcăm amândoi în ea şi o împărţim în două, dar ne certam că era mai mult ba la mine, ba la ea. Ne-a văzut tata şi a luat biciuşca din cui. A atins-o pe sora mea cu milă, dar mie mi-a tras una la fund, de am sărit ca mingea din căruţă direct jos, în fund, şi ţipam ca din gură de şarpe. Acea biciuşcă n-am uitat-o, şi când stau să mă gândesc pentru ce lucru banal am primit-o… A fost o lecţie de viaţă importantă”.

„Cântă frumos, dar e cu nasul pe sus”
„Anumite persoane mă consideră înfumurat. Să vă spun cum am descoperit acest lucru. Eu nu obişnuiesc să iau persoane la ocazie, pentru că, în urmă cu mai mulţi ani, am avut un incident neplăcut. Dar, într-o seară, am văzut un bătrânel pe marginea drumului care făcea cu mâna la ocazie. M-am gândit că-l apucă noaptea şi-mi părea rău. L-am luat cu mine, s-a urcat pe bancheta din spate, iar la radio se auzeau melodii. Bătrânelul n-a văzut cine era la volan, iar la radio cânta Petrică (n.r. - Mîţu Stoian), iar bătrânelul spune: «Uite, ce frumos cântă băiatul acesta!» Eu deschid discuţia şi-l întreb: «Dar de Enceanu nu vă place? Aţi auzit de el?» Şi spune: «Am auzit de el, e oltean de-al meu. Îmi place de el, dar e cam îngâmfat». N-am zis nimic, mai mergem noi, discutăm diverse şi la dedicaţii se pune şi o piesă de-a mea şi spun: «Auziţi, cântă frumos!» Iar el: «Da, cântă frumos, dar nu-mi place, că e cu nasul pe sus!» Eu îl întreb dacă l-a întâlnit vreodată pe Enceanu, el spune că nu, dar că aşa a văzut, că e înfumurat. Am ajuns la Craiova, eu am coborât să-i deschid uşa şi să-mi iau rămas bun de la el. Când m-a văzut, a înlemnit, nu i-a venit să creadă: «Domnu’ Enceanu, eu de fapt voiam să spun că vă iubesc, vă rog să mă iertaţi!» Zic: «Tataie, lăsă, că nu-i nimic! Mergi sănătos!» Aşa am aflat că anumite persoane mă consideră înfumurat. Deci aparenţele înşală. Întâmplarea a făcut să vină apoi la un spectacol de-al meu, la Craiova, şi a ţinut neapărat să-mi strângă mâna şi să-şi ceară scuze, că nu a vrut să mă jignească. A ajuns, până la urmă, la concluzia că sunt un om sufletist”.

„Ar iubi şi-alea bătrâne”
„O altă peripeţie se leagă de o melodie de pe cel mai recent CD al meu, care are următorul refren: «De iubit nu e păcat / Că nu dai cu paru-n cap / De n-ar fi păcat în lume / Ar iubi şi-alea bătrâne». La ţară, reacţia măicuţelor când aud această piesă este extraordinară. Am avut o nuntă la Amărăşti şi erau măicuţele de vreo 60 de ani într-un colţ, alea de vreo 80 de ani, mai într-o margine. Încep eu să cânt, măicuţele de 60 de ani: «Aşa e, aşa e!» Una de 80 şi ceva de ani întreabă: «Ce zâse, maică?» Ele răspund: «Că ar iubi şi-alea bătrâne», iar replica doamnei din colţ a sunat ca un regret: «Ptiu, arză-te-ar focul, maică!».