Main menu

header

20-11-1de Cătălina Tăgârţă

Îndrăgitul interpret de muzică populară Petrică Mîţu Stoian şi-a dedicat întreaga viaţă cântecului. Este un păstrător al folclorului autentic mehedinţean şi se pricepe de minune să pătrundă în casele şi în sufletele oamenilor cu ajutorul melodiilor sale. Nu este doar un artist desăvârşit, ci şi un om minunat. Vorbeşte puţin despre familie, dar istoriseşte cu drag despre orice are legătură cu viaţa artistică. Cântăreţul ne-a dezvăluit amintiri dragi lui şi ne-a împărtăşit povestea mustăţii sale, care l-a făcut celebru.

„Mass-media promovează ceea ce face audienţă, ca să câştige bani”
- De-a lungul istoriei, presupun că aţi avut mai mulţi artişti preferaţi. Care au fost aceştia?
- Maria Ciobanu - cu care am făcut şi duete la spectacole, Maria Lătăreţu - pe care nu am cunoscut-o personal, ci doar prin intermediul cântecului şi zonei, şi Sofia Vicoveanca. Acestea sunt doar câteva dintre interpretele care mi-au fost model. Mi-au atras simpatia încă din tinereţe şi Lăutarii Gorjului, dar îmi mai amintesc cu drag şi de Rela de la Teleşti. Majoritatea interpretelor din Gorj cântau melodii de bărbaţi. Erau foarte buni psihologi, se uitau la om şi-i făceau melodia pe loc.

- Dumneavoastră puteţi face asta?
- Da. Mă descurc foarte bine în acest domeniu. În momentul în care mergi la o petrecere, acolo sunt fel şi fel de oameni, iar dacă cineva e trist, tu, ca un bun psiholog, îl vezi şi-l „loveşti” cu cântecul potrivit, ca să scoată banii din buzunar.

- Credeţi că, pe fondul modernismului, folclorul s-a deteriorat?
- Când vorbeşti de folclor nu te gândeşti doar la cântec. Acest cuvânt e format din „folk” şi „lore”, ce înseamnă ştiinţa poporului. Aici intră meşteşugăritul, tradiţiile, iar o rubrică mică e şi cântecul popular, aşa cum l-am luat noi de la bătrâni. Bineînţeles că l-am şlefuit, fiecare interpret care ia un cântec de la un informator al zonei trebuie să-i păstreze culoarea, să-i dea o interpretare proprie şi să-l pună în valoare. Trecând anii, oamenii noştri de ştiinţă, precum Emilia Comişel, Gruia Stoica, Ludovic Paceag, au plecat din Lumea cu Dor în cea Fără Dor. În loc să evoluăm în bine, am evoluat în mai puţin bine, pentru că, din păcate, mass-media promovează ceea ce face audienţă, ca să câştige bani.

„Treceam prin comisii mari ca să fim acceptaţi şi promovaţi”
- Cum era văzut cântăreţul în tinereţea dumneavoastră?
- Până în 1989, cântecul popular era aşteptat cu nerăbdare de public. Se rupeau uşile sălilor de spectacole când urma să cânte un interpret mare, iar când se abătea de la calitate era interzis. Pe vremea aceea erau cântăreţi puţini şi nu intra oricine în acest domeniu. Dacă înainte treceam prin comisii mari ca să fim acceptaţi şi promovaţi, acum sunt lăsate deschise porţile televiziunii şi intră oricine. Înainte, fiecare îşi respecta zona şi costumul cu sfinţenie, recunoşteai originea unui cântăreţ doar privindu-i hainele.

- Erau grele probele comisiilor de care-mi vorbiţi? În ce constau acestea?
- Trebuia să faci maximum 10-12 piese şi să le duci comisiei să le analizeze, în vederea lansării la radio. De obicei, aşteptai cinci-şase luni până-ţi venea rândul, asta dacă nu îţi auzeai piesele cântate la radio de altcineva între timp.

- Vi s-a întâmplat aşa ceva?
- Da. În cazul meu era vorba despre o femeie. Îmi lua toate cântecele cu tema „foaie verde”... Asta până când am început să cânt despre băutură. Pentru că melodiile cu teme bahice nu le mai putea lua, m-am „lansat” şi eu oficial. Mergeam şi înainte la petreceri şi la festivaluri de folclor, dar debutul oficial în televiziune a fost în 1991, la emisiunea „Tezaur Folcloric” a Marioarei Murărescu. Am simţit atunci că nu mă mai scoate nimeni de acolo.

„Timpul este acel meşter mare ce va cerne totul”
- Ce părere aveţi despre noua generaţie de artişti?
- Nu prea am o părere bună despre genul etno dance. De fapt, sunt chiar dezamăgit. Aceste fătuci, aşa cum le spun eu, au mutilat costumul naţional, al cărui rol e să te înnobileze. În plus, au mutilat şi cântecul popular. De tehnica de înregistrare nici nu mai vorbim... De când a apărut nu se mai observă ton, instrument, nimic. În concluzie, etno-iştii sunt maneliştii cântecului popular.

- În acest caz, credeţi că va pieri cântecul popular?
- Nu. Timpul este acel meşter mare ce va cerne totul. Publicul bun deja face asta.

- Există invidie între cântăreţi?
- Da. Dar acela care are astfel de gânduri diabolice înseamnă că nu-i stăpân pe el dacă îi este ciudă pe succesul altuia. Cred că invidia e între interpreţi, nu între artiştii mari, adevăraţi. Aceştia din urmă nu-s vulgari, îşi văd de treaba lor şi nu umblă cu bârfa de colo-colo.

- Care sunt melodiile dumneavoastră preferate?
- Doina „Mă gândesc, Doamne, de mult” sau cântecul bahic „Coace, Doamne, prunele”.

- Daţi-mi un exemplu de melodie compusă de dumneavoastră? De unde vă inspiraţi?
- Eram acasă, la Craiova, iar într-o noapte în care n-aveam somn am ieşit la fereastră să iau puţin aer. Cred că era ora 2:00 şi o linişte incredibilă pe stradă. În faţa casei e un restaurant numit „Tic Tac” şi, stând eu la fereastră, nu se auzea nimic, doar puteam zări becurile de la restaurant, ce se tot aprindeau: „Tic-tac, tic-tac”. Involuntar, am început să bat ritmul cu piciorul şi a ieşit melodia: „Tic-tic-tac, tit-tic-tac / Mai trecu o oră / Tic-tic-tac, tic-tic-tac / Viaţa-i ca o horă”.

„Poate o să învăţ să cânt şi la instrumente”
- Că tot a venit vorba despre hore, ce amintiri memorabile aveţi de la evenimentele la care aţi cântat?
- Când mergeam la petreceri la sat ne aşteptau oamenii la marginea drumului să ne vadă, să ne atingă. Îmi amintesc faptul că am mers odată la Măceşu de Jos şi s-a apropiat de mine o băbuţă. Eu purtam o cămaşă albă, frumoasă, iar ea m-a apucat de braţ, să-mi cocoloşească mâneca şi alta nu, şi-mi zice: „Îu, mumă, trăii să te văd viu. Eşti exact ca-n realitate!”

- Dar pe stradă sau la piaţă cum se comportă lumea? E greu să fii artist când mergi la cumpărături?
- Unii strigă în gura mare: „Ia, uite-l pe ăla cu căniţa şi cazanu’. Unde-i, domne, cazanu’?”, iar eu le răspund: „I-acasă, doar n-o să plec cu el în spinare!” Alţii mă roagă să le cânt: „Ia, fă-mi şi mie un cântec! Uite, fă-mi acia, că-ţi dau un kil de roşii”. Trebuie să fii aproape de oameni. Uneori îţi face plăcere, dar alteori poate eşti obosit, fără chef. Dar asta am ales să fiu, aşa că le zâmbesc frumos şi merg mai departe. E un fel de dulce povară.

- Cântaţi la vreun instrument muzical?
- Nu. Dar recunosc acordurile, muzica pe instrumente cu clape şi tonalităţile din care se cântă, nu mă poate păcăli nimeni. Cu timpul însă poate o să învăţ să cânt şi la instrumente, pentru că sunt student la Facultatea de Muzică din Craiova.

„Facem bani doar cât să trăim decent”
20-11-2- Ce cadouri interesante aţi primit de-a lungul timpului de la public?
- Am primit foarte multe icoane şi goblenuri cu Sfântul Petre, peste o sută de cănuţe şi un set de ceşti cu fotografii de-ale mele şi cu versurile unui cântec - câte-o strofă pe fiecare cănuţă. Am mai primit o şampanie personificată, cu mesajul: „Mustaţa naşului meu a rămas la Pro TV”, iar în urmă cu aproximativ 20 de ani, o maşină de fiţe, un Opel Calibra, de la un domn cu dare de mână din Italia, căruia i-am cântat de ziua sa melodia „De păstram ce-am câştigat / Azi eram cel mai bogat”.

- Să înţeleg că e un domeniu în care se câştigă destul de bine, nu?
- S-a câştigat foarte bine în perioada când s-au dat ordonanţele acelea la mineri, în anii ’95-’96. Pe vremea aceea un interpret bun câştiga şi 15 milioane de lei vechi într-o seară. Acum nu mai e aşa. Facem bani doar cât să trăim decent.

„Nu m-ar recunoaşte lumea fără mustaţă”
- Care e istoria mustăţii dumneavoastră?
- Dintotdeauna am purtat mustaţă, am fost şi-n armată cu ea. În perioada interbelică, oamenii de ştiinţă purtau barbă şi mustaţă, dar şi cei de la munte, liberi şi fără obligaţii. Mustaţa e o podoabă a unui om, face parte din fizionomia sa, iar eu am păstrat aşa o ţinută a omului de la munte, a unui haiduc. Am încercat mai multe variante, cu cioc, cu barbă, dar nu arăta bine la filmări.

- Cineva din familie a purtat mustaţă?
- Bunicul sau „tata-moşu”, cum îi spuneam eu. Tatăl meu nu, lui nu-i stă bine.

- Cum a reacţionat publicul când aţi dat mustaţa jos?
- Doamnele îmi spuneau că arăt mai tânăr, dar publicul e obişnuit cu ea. Face parte din aspectul meu, nu m-ar recunoaşte lumea fără mustaţă.

- Povestiţi-mi cum de-aţi scăpat neras în armată?
- Armata trebuia făcută la 18 ani. Eu am tot fugit de ea cu ajutorul unui medic de la Timişoara, care mi-a pus diagnosticul de suflu sistolic, însă, când a plecat el în Germania n-a mai avut cine să mă salveze, aşa că m-au înrolat. Aveam 22 de ani şi m-au dus doi ani la Marină, la Mangalia. Până atunci eu făcusem liceul şi lucram în domeniul metalurgic. Aveam un comportament bun. În plus, eram şi membru de partid, aşa că m-am impus în armată şi nu m-au ras în cap şi nici de mustaţa mea nu s-au legat.

- Aveţi vreo întâmplare memorabilă din acea perioadă?
- Desigur. În fiecare dimineaţă, unul dintre noi făcea de serviciu la uşa contraamiralului, căruia era regulă să-i ducem haina şi chipiul zilnic la croitor, să le cureţe. Pe culoar, ce-mi trece mie prin minte: să îmbrac echipamentul, ca să văd cum îmi stă. Am pus haina pe mine, chipiul pe cap şi, când mă uit, nişte locotenenţi apar din senin, iar eu le zic: „Drepţi!” Ei nu m-au recunoscut, pentru că eram departe, însă eu când am văzut că execută ordinul m-a pufnit râsul. Şi uite-aşa m-am ales cu o pedeapsă de arest de cinci zile, de la care nici partidul nu m-a putut salva.

- V-a fost greu în arest?
- Arestul în armată nu e ca la închisoare. Am fost duşi pe „limba de foc, la far”. Cine-a făcut armata ştie la ce mă refer. Da, a fost greu. Am făcut instrucţie cât era ziua de lungă. Ne puneau să mergem în coate pe piatră, de mi-am rupt şi hainele de pe mine. Când am plecat de-acolo, ziceai că vin de la război.

„Trebuia să fac ceva ca să nu rămân un ţăran legat de glie”
- Ce-aţi fi făcut dacă nu deveneaţi cântăreţ?
- Când am terminat şcoala am vrut să mă fac marinar, dar tata nu m-a lăsat. Fiind băiatul cel mic, era obiceiul să rămân în casa părintească. În toamna anului 1975 am fugit de-acasă şi m-am înscris la Liceul Industrial din Oţelu Roşu, la secţia metalurgie. Trebuia să-mi semneze tata contractul cu întreprinderea, dar fiindcă el n-a vrut, soră-mea cea mare, Domnica, i-a falsificat semnătura. Nu mi-a plăcut acolo, dar trebuia să fac ceva, ca să nu rămân un ţăran legat de glie.

- Ce proiecte aveţi în plan?
- Eu sunt de părere că dacă tot te duci „dincolo”, măcar să rămână ceva frumos în urmă, să poată vorbi urmaşii despre tine. Am discutat cu colegul şi prietenul meu Constantin Enceanu să mai scoatem un disc, pentru că publicul vrea să ne asculte cântecul împreună. În rest, nu-mi doresc decât să rămân sănătos, să mă îmbătrânească Dumnezeu frumos şi să nu-mi ia minţile, pentru că deja sunt mulţumit pe toate planurile.

- Sunteţi superstiţios?
- Da. Când visez ceva, se întâmplă. De exemplu, am visat c-a murit în accident de maşină Gruia Streinu, producătorul meu de la fosta casă de producţie. Eram la o filmare la Muzeul Satului din Curtişoara, Gorj. El a plecat cu maşina la un examen, am încercat să-l sun pe telefonul mobil, dar n-a răspuns. După doar câteva ore a venit la mine un coleg să mă anunţe c-a avut accident şi-a decedat. Vă daţi seama cum m-am simţit... Alteori, am o senzaţie ciudată de déjà-vu. De obicei, când mi se întâmplă aceste lucruri, postesc în ziua următoare, dar şi vinerea.

- Alte ritualuri mai aveţi?
- Spun „Doamne ajută!”, îmi fac semnul crucii, port cu mine argint - pentru că purifică, şi un bob de tămâie.

- Aveţi vreun viciu?
- Nu. Nu mai fumez, nu beau, nu sunt pasionat de jocuri de noroc.

„Tot ce mi-am dorit cu adevărat am primit”
- Cum se îngrijeşte artistul Petre Mîţu Stoian de imaginea sa?
- Am noroc că semăn cu mama, pentru că nu am albit. Am o singură obsesie: nu ies din cameră până nu-mi aranjez părul. În rest, nu fac nimic special, consider că felul cum arăţi şi te păstrezi vine din interior. Problemele îl fac pe om să se treacă mai repede, iar mie-mi place să spun că sunt încă în „minţile cele tinere”. Mi-e drag să fiu înconjurat de elevi de liceu şi de studenţi. De curând am terminat Facultatea de Drept, pentru că-mi doream să am cunoştinţe în domeniu, să ştiu ce contracte închei cu oamenii, şi am reuşit să le atrag simpatia colegilor mei studenţi. Mi-a părut foarte rău când am terminat.

20-11-3- Regretaţi că nu aveţi copii?
- Dumnezeu nu ţi le dă pe toate, îţi dă numai ce vrea el. Tot ce mi-am dorit cu adevărat am primit. Am şi o melodie care sună aşa: „Doamne-n viaţă-s mulţumit, că mi-ai dat ce mi-am dorit”. Eu am dobândit totul prin muncă, nimeni nu mi-a dat un pai, doar educaţie am primit de la părinţi, în rest, nimic.

- Cum vă petreceţi timpul liber?
- Îmi plac excursiile şi tradiţia. De curând am fost în Franţa, la casa memorială a lui Victor Hugo. Câteodată însă îmi place să stau singur, să nu văd şi să nu aud pe nimeni, să meditez.

„La 6 ani am gătit prima oară“

- Ce preferinţe culinare aveţi?
- Mănânc orice şi gătesc tot ce se poate. Îmi plac sarmalele cu piftii, turtă, ardei şi ţuică de prună. Numai când mă gândesc mi se face poftă.

- Aveţi o reţetă specială de sarmale?
- Sarmalele pot fi din carne sau de post. Pentru acestea din urmă se iau nuci, se dau prin maşina de tocat, se taie ceapă mărunt şi se pune la călit în ulei într-un tuci de fontă, apoi se toarnă puţină apă ca să nu te doară stomacul după ce mănânci. Se amestecă apoi cu nucile şi se pune puţin orez, se condimentează după gust, se adaugă sare, sunduc uscat din grădină, se învelesc în varză şi se aşază în vas. Eu le pun în picioare, nu culcate, ca să nu se desfacă.

- De la cine-aţi învăţat să gătiţi?
- De la baba mea, Domnica.

- Care-a fost prima mâncare făcută?
- La 6 ani am gătit prima oară, am făcut o turtă din mălai. Ai mei se duseseră pe câmp să culeagă mazărea, iar când s-au întors au fost tare bucuroşi că le-am gătit.