de Cătălina Tăgârţă
- O artistă complexă: cântăreaţă, dansatoare şi actriţă
Jeni Nicolau aduce zâmbetul pe chipurile celor din jur oriunde s-ar afla - în spectacole, la radio sau la televizor. Anul acesta însă, a fost rândul actriţei să zâmbească, deoarece şi-a întâlnit jumătatea şi s-a căsătorit la 3 ianuarie. Cunoscută de mulţi din videoclipul „A rămas soacră-mea grea”, joacă în prezent în serialul „Moroflencii” de la Etno TV şi pregăteşte un nou CD.
„Cei şapte ani de acasă, cea mai importantă facultate”
- Cum s-ar descrie Jeni Nicolau în câteva cuvinte?
- Sunt născută în Craiova, unde locuiesc şi în prezent. Provin dintr-o familie simplă, cu frică de Dumnezeu, care m-a învăţat cu prisosinţă cei şapte ani de acasă, prima şi cea mai importantă facultate pe care o poate face cineva. Celelalte studii sunt doar pentru a lărgi cunoştinţele.
- Când v-aţi început cariera?
- Când aveam 15 ani, tata a plecat din lumea asta. În acelaşi an, în 1982, ţin minte că mama m-a trimis într-o dimineaţă, pe la 6:00, să cumpăr lapte. Eu m-am oprit să iau şi un ziar, în care am văzut un anunţ - se organiza concurs pentru tinerii talentaţi. N-am stat pe gânduri şi m-am dus la preselecţie, iar după câteva zile am primit răspunsul: eram admisă. Am participat la nenumărate spectacole prin ţară, iar mai târziu am intrat la Institutul de Teatru de la Bucureşti, însă după terminarea studiilor m-am întors acasă şi am început colaborarea cu Radio Oltenia Craiova, unde, în fiecare dimineaţă, aveam un moment de umor - „Ţigăncuşa şugubeaţă”. În 1992 am scos primul disc de vinil, o parodie muzicală care a avut mare succes, iar până în prezent am scos 20 de CD-uri pe piaţă. Am fost în turnee în Canada, în Australia şi am văzut aproape toată lumea.
„Etno TV a schimbat viaţa multor artişti”
- Rolul dumneavoastră e să faceţi oamenii să râdă. E greu?
- Atunci când faci ce îţi place, restul nu mai contează. Din contră, m-am bucurat de un mare succes pentru că am abordat acest stil umoristic, care m-a ajutat să fiu aproape de oamenii simpli, necăjiţi. În plus, râsul nu ştiu dacă îngraşă, dar cu siguranţă aduce bucurie.
- Nu sunteţi numai cântăreaţă şi actriţă, ci aţi prezentat şi emisiuni. Cum aţi debutat în televiziune?
- În 2005 am început colaborarea cu Etno TV. În platoul emisiunii „Cântă-mi lăutare” am cunoscut foarte multe persoane deosebite. A fost un moment important pentru mine, deoarece acest post a schimbat viaţa multor artişti, printre care şi pe a mea.
- E adevărat că scrieţi şi versuri?
- Da. Printre cei pentru care am compus versuri se numără Irina Loghin şi Fuego. De asemenea, tot eu am scris şi textul pentru imnul dedicat lui Dan Diaconescu şi pentru melodia „Baba la preşedinţie”.
- De unde vă inspiraţi?
- Merg pe stradă şi mă uit în jurul meu. În acel moment scriu tot ce simt şi tot ce gândesc. Energia consumată de-a lungul anilor, lacrimile vărsate, toate acestea dispar în clipele de bucurie, când sunt pe scenă şi iau contact cu oamenii.
- Acum trăiţi o frumoasă poveste de dragoste... Cum v-aţi cunoscut jumătatea?
- Da, în sfârşit mi-am găsit liniştea. După ce toată viaţa am fost singură şi am plâns, acum doi ani mi-a apărut în cale un om minunat. Locuim împreună de doi ani şi pe 3 ianuarie anul acesta ne-am şi căsătorit. E un lucru extrem de important să-ţi găseşti jumătatea, să ai o familie care să te înţeleagă. Emil, soţul meu, are o firmă de construcţii. Am apelat la serviciile lui ca să-mi lucreze în casă, iar la sfârşit, după ce a terminat lucrarea, m-a invitat în oraş. Pentru că lucrase impecabil mi-am zis că nu-i frumos să refuz. După acea întâlnire, ne-am văzut în fiecare seară, timp de o lună. Eram ca doi copii. Ne ţineam de mână, ne priveam ore în şir şi ne plimbam. După două-trei luni ne-am mutat împreună.
- Cum vă răsfaţă soţul?
- Îmi face câte un cadou din când în când. Ultima oară mi-a luat un set de bijuterii: un inel cu piatră roşie şi un medalion. Le port cu drag şi am impresia că-mi aduc noroc, pentru că sunt de la el.
„Îmi doresc foarte mult un copil”
- Cum este Jeni Nicolau în afara scenei?
- Am şi eu câteva tabieturi la care nu pot să renunţ: ador să vorbesc la telefon, să mă trezesc târziu şi să port haine de blană. Îmi place să fac curăţenie, dau cu aspiratorul, fac tot ce trebuie prin casă, doar cu gătitul nu prea mă omor. Acum mă pregătesc să dau licenţa la cea de-a doua facultate, la Jurnalism şi Filozofie. Ca orice om, am şi nebuniile mele, să nu credeţi că sunt perfectă: dacă mă supăr, nu vreau să vorbesc cu nimeni. În plus, nu pot să stau departe de casă.
- Ce întâmplări haioase din timpul filmărilor sau turneelor ne puteţi împărtăşi?
- Sunt o mulţime. Iată o peripeţie de acum câţiva ani, de la Craiova: pe vremea aia nu aveam maşină şi am mers cu o colegă la gară ca să luăm trenul „Oltenia Express”, cu care trebuia să ajungem la Bucureşti, la un spectacol. Ne-am aşezat frumos pe o bancă şi ne-am apucat să povestim. Trenul a venit, a plecat, iar noi nu ne-am dat seama decât atunci când era prea târziu.
- Ce vă doriţi pentru viitor?
- Îmi doresc foarte mult un copil, să fiu sănătoasă, iubită de bărbat - aşa cum sunt acum - şi să trăiesc mult. Pe plan profesional lucrez la un CD pe care sper să-l scot pe piaţă în curând. Şi să se întâmple odată ceva în ţara asta, pentru că m-am săturat! Mi-e dor de râsul oamenilor! Vin la spectacole, dar se vede că sunt abătuţi, cu probleme, că dau din râs în plâns.
- Care vă e crezul în viaţă?
- Cred că trebuie să te pricepi să trăieşti, să faci o sărbătoare din fiecare zi. Întotdeauna când îmi închei recitalul zic: „Dacă ar fi să îngenunchez de două ori pe zi aş face-o prima dată în faţa lui Dumnezeu, să-i mulţumesc că nu mă lasă să îmbătrânesc singură, că am lângă mine un om bun şi că sunt sănătoasă, şi în al doilea rând mă înclin în faţa publicului, pentru că dacă aceşti oameni nu m-ar fi ascultat la radio, nu s-ar fi uitat la televizor, nu mi-ar fi cumpărat CD-urile şi n-ar fi umplut sălile de spectacole, viaţa mea ar fi fost cu totul alta”. Cred că fiecare drum e trasat de Sus şi mergem pe el fără voia noastră. În plus, am învăţat să supravieţuiesc după fiecare şoc.