Main menu

header

23-11-1de Cătălina Tăgârţă

„Zece vieţi de-aş sta cu tine, tot ar fi puţine”, cam aşa sună una dintre cele mai frumoase declaraţii de dragoste care l-a făcut celebru pe Florin Chilian. După ce ne-a încântat auzul cu albumele „Iubi. Interfaţă la realitate” şi „Zece porunci”, apreciatul cantautor român de muzică folk a lansat vara aceasta albumul „Autistul - Nu-l mai goniţi pe Brâncuşi”. Materialul are un caracter introspectiv şi atinge subiecte precum lipsa de atenţie pe care ne-o acordăm nouă înşine, autismul social manifestat prin lipsa de voinţă, răbdare sau timp de a-i asculta pe cei de lângă noi. Artistul ne-a acordat un interviu emoţionant, în care ne-a vorbit despre viaţa sa, despre copilărie, dar şi despre planurile de viitor.

„Am făcut de toate ca să mănânc, înainte de a deveni muzician...”
- Cum s-ar descrie Florin Chilian în câteva cuvinte?
- Sunt extrem de norocos şi prea puţin merituos aş zice. N-am niciun merit pentru muzica pe care o fac. Pur şi simplu cred că e vorba despre o mitocănie care se cheamă talent. Doar la texte aş putea să zic că îmi aduc aportul. În rest, mai pot spune că sunt mult prea prezent în viaţa mea. În rest, consider că sunt puţin prea cinic.

- Te-ai apucat târziu de muzică, la 30 de ani. Ce-ai făcut înainte?
- Am fugit de tot ce-aş fi putut face. M-am ascuns prin tot felul de renunţări stupide, doar că la un moment dat am avut nebunia de a nu păstra regretul unui lucru neîncercat. Lipsa de talent a contemporanilor m-a ajutat foarte mult. Am făcut de toate ca să mănânc, înainte de a deveni muzician am cărat chiar şi instrumentele artiştilor. De fapt, aşa am şi intrat în lumea muzicii, pe uşa din spate, am lucrat mai întâi pe partea tehnică. Am muncit şi într-un cazinou, ca să scap de datorii. Nu sunt deloc un bun afacerist. Am fost curvă, prinţ, cerşetor, din toate câte puţin. Mă întreba cineva la un moment dat dacă ştiu Stadionul Olimpia. Răspunsul meu a fost: „Cum vrei să încep să ţi-l descriu, în interior sau pe afară?” Am stat prin canale când eram copil în zona aceea. Şi nu e o glumă, ce făceam eu atunci se chema supravieţuire.

- Până la urmă, ce te-a determinat să faci muzică?
- Cred că ceea ce m-a determinat a fost frica de a vedea cum trece viaţa pe lângă mine. Darul de a mă minţi singur nu e foarte dezvoltat. Nu îmi place munca, iar muzica e forma mea de respiraţie, culmea, foarte bine plătită! În afară de muzică nu sunt nimic. Dar dacă muzica e ceva concret... atunci sunt ceva.

- Cânţi împotriva sistemului sau cel puţin aşa se zice. Ai făcut ceva compromisuri?
- Alegerea o avem fiecare dintre noi. Mi s-au propus tot felul de invenţii, dar poţi să spui nu. E atât de uşoară instituţia asta a refuzului... Diferenţa o face coloana vertebrală, pe care cei mai mulţi dintre noi nu o avem. Suntem nişte moluşte care lăsăm în urma noastră bale. Nu şi eu!

„În România, oamenii fac artă ca să nu se ducă la fabrică”
23-11-2- Îţi compui singur textele. De unde te inspiri?
- Întotdeauna, muzica şi textul îmi aparţin. E suficient să ţii ochii deschişi, să vezi eşecurile din jurul tău şi ce nu reuşeşte să se întâmple cu tine şi cu cei din jurul tău. În România, oamenii fac artă ca să nu se ducă la fabrică, nu pentru că asta le-ar fi chemarea. Prea mulţi şi-au ales meseria asta, şi partea proastă e că n-o fac bine.

- Ce formaţii sau interpreţi de la noi îţi plac?
- În primul rând, Paraziţii. Băieţii din formaţia asta ar trebui să fie primiţi în Academia Română, după părerea mea, pentru că sunt extrem de personali, sunt unici. Ca voce, sunt foarte mulţi, de exemplu Delia sau băieţii de la Holograf sunt buni. În rest, îmi mai place aşa, sporadic, câte-o piesă ici-colo. Sunt foarte mulţi vocali, dar lipseşte compoziţia.

- Care crezi c-ar trebui să fie valorile unui artist?
- Acestea ar trebui să ţină mai ales de umanitate. Arta trebuie să fie profund personală. La noi e o lipsă acută a scării valorilor. Directorii de programe muzicale vor ca piesele să fie cât mai asemănătoare cu cele de dincolo (n.r. - străinătate) ca să fie promovate. Propriul lor orizont cultural nu poate reprezenta o alegere, iar în opinia mea arta nu poate fi decât personală. Nu îmi plac copiştii de succes. Cred că artiştilor din România le lipseşte în primul rând demnitatea. Apoi valoarea şi aportul profund personal, fără de care nu poţi fi considerat sau recunoscut ca artist.

„Albumul ăsta e nebunia mea”
- Ce ne poţi spune despre albumul „Autistul - Nu-l mai goniţi pe Brâncuşi”, care a fost lansat de curând?
- Albumul ăsta e nebunia mea, e visul pentru care m-am apucat de muzică. Exact cum spuneam mai devreme, ne-am obişnuit să lăsăm viaţa să treacă pe lângă noi, ducem lipsă acută de comunicare, toată lumea urlă, latră... Piesele au o simetrie ciudată, sunt cumva în oglindă şi dincolo de ea. În albumul ăsta, ale cărui piese le-am scris în decursul a vreo zece ani, amintesc de fiecare prieten la care renunţăm de dragul de a mânca o prăjitură. Problema noastră e că nu ne recunoaştem propriile adevăruri. Niciodată nu scriu pentru proşti. Piesele mele sunt scrise pentru mine şi oamenii care n-au renunţat la ei.

- Mai lucrezi la vreun proiect-album acum?
- Vreau să scot un fel de „Best of”, dar nu îi voi spune aşa, să nu îmi sară în cap toată lumea, pe motiv că am doar trei albume. Aşa că îl voi numi „Chilian prea clasic” sau ceva de genul acesta. Sper să fie gata la anul. Va fi o surpriză aiuritoare, veţi vedea. Mai am în lucru un album care, la fel, e aproape gata şi se va numi „Raiuri de iad”. Şi, culmea, acesta nu e inspirat din viaţa mea, ci a copiilor folosiţi ca monede de schimb între oamenii mari, despre părinţii care-i folosesc pe post de paşapoarte sociale. E vorba despre copilării de-a dreptul devastatoare, absolut terifiante. Spre exemplu, când o mamă îşi forţează copilul să doarmă cu ea în pat până la 20 de ani... (oftează) Şi-o să mai urmeze un album, sper numai să am zile să termin tot ce mi-am propus.

- Ce-ai făcut până la urmă cu Ministerul Culturii? Ştiu că te-ai judecat cu ei pentru piesa „Zece”, pe care-au folosit-o fără acordul tău.
- Aşa e. Până să câştig procesul cu Ministerul Culturii, toţi îmi spuneau „procesoman”, dar eu nu accept să fiu călcat în picioare, să fiu furat. Nu e indecent să-ţi aperi demnitatea. Nu a fost vorba despre bani, ci despre un principiu.

23-11-3- Descrie-ne o zi din viaţa ta.
- Mă trezesc foarte târziu. Evident, când am treabă nu pot face asta, dar se mai întâmplă să amân întâlnirile de dimineaţă ca să pot dormi mai mult. Mai pierd timpul cu chitara, mă văd cu prietenii, caut texte pentru alte piese... sunt lucruri absolut fireşti. Dar am şi zile în care pur şi simplu nu fac nimic, nu mă duc să salvez pe nimeni.

„Dragostea înseamnă a respira”
- Sentimental cum îţi merge?
- Absolut fenomenal. Sunt norocos că am reuşit să mă întâlnesc de câteva ori cu ce ar fi trebuit să fie. Am experimentat mai multe... Te trezeşti la un moment dat cu cineva lângă care nu ai ce face, dar au existat şi vârfuri, tipul acela de insomnii emoţionale şi e necesar să pui totul în risc, ca să se întâmple şi mâine.

- Acum există o „ea” în viaţa ta?
- Nu. Şi nu vreau să insişti. Nu-mi place să vorbesc despre intimitatea mea.

- Dacă ar trebui să defineşti dragostea, cum ai face-o?
- A respira. E un gând, o condiţie.

- Îţi plac copiii? Îţi doreşti?
- Da. Dar într-o societate sifilitică, profund dementă, ca a noastră... (oftează) am fost de prea multe ori vânduţi de părinţii noştri, mulţi prieteni îi iau pe cei mici şi pleacă în străinătate. Un copil implică o responsabilitate foarte mare. Mulţi dintre noi suntem născuţi dintr-o sticlă de votcă proastă, iar cel mai nasol e că unii dintre ăştia au ajuns şi în politică şi ne conduc ţara.

„Sunt mulţumit de ce sunt”
- Care e reţeta succesului, din punctul tău de vedere?
- Cred că e ascunsă pe undeva, prin orizontul de valori paşoptiste care a adus România pe lângă Franţa la un moment dat de profund uman, în sensul că renunţi la absolut tot şi faci lucruri nefireşti.

- Ce ai schimba la viaţa ta?
- N-aş schimba absolut nimic. Sunt foarte echilibrat, chiar bucuros, mulţumit de ce sunt şi de unde am ajuns. N-aş avea nimic de schimbat, chiar am trăit totul pe bune, deci n-am niciun regret.

- Ai scris la tine pe blog: „Nu înţeleg de ce vorbim şi discutăm despre nimic, dându-i materialitate şi conştienţă”. Ce ai vrut să spui?
- Sunt mâhnit că reuşim să valorizăm absolut tot ce nu contează de fapt, nu mai ţinem seama de ce suntem noi cu adevărat, e o nebunie!... Atunci când reuşeşti să te ascunzi în nimicurile zilei reuşeşti să devii un nimic de care ceilalţi se ascund, exact ca la „Autist”. La noi nu prea sunt lucruri întâmplătoare în muzică şi de aceea sunt şi mai mândru de „Decalog”, pe care l-am pus pe muzică laică. Mulţi cântă în engleză, mai au puţin şi schimbă şi imnul... mulţi nu-şi asumă piesele mele, spre exemplu, şi pentru asta n-o să-mi cer scuze niciodată...

- Ce importanţă au banii?
- Pentru cei mai mulţi, banii sunt un scop în sine. Pentru mine, ei reprezintă o pârghie de a fi ce vrei tu, de a fi tu însuţi. Cine reuşeşte să nu-i transforme într-o scară de valori atunci s-ar putea să aibă o şansă. Banii sunt necesari ca să trăieşti liber, nu ca să ai bani.

- Ce-i sfătuieşti pe tinerii care visează să devină artişti?
- Să nu renunţe la ei înşişi şi să-şi lase colegii cretinizaţi să umble prin cârciumi şi baruri, pentru că oricum într-o bibliotecă, pe un raft, n-o să rămână viermuiala lor. Nu numai faptul că zâmbim ne face diferiţi de regnul animal, ci şi visurile. Aşa că să-şi urmeze visurile, dar să o facă într-un mod personal, unic, fără să copieze.

„Am luat decizii radicale împotriva mea“

- Spuneai că te consideri norocos. Crezi că există oameni norocoşi şi oameni ghinionişti?
- Vorbesc cu prieteni de-ai mei, oameni de afaceri, şi le zic că decât să-şi ia lângă ei pe unul deştept, mai bine să-l ia pe unul norocos. Ultimul prost, dar să fie norocos. Eu am fost şi sunt extrem de norocos şi, din cauza copilăriei pe care am avut-o, am luat decizii radicale împotriva mea. Spre exemplu, eram multiplu campion naţional la ciclism în clasa a X-a. Am făcut analiza că n-o să ajung nicăieri cu bicicleta, aşa că m-am apucat de chitară, de muzică. Nici nu mă trezesc de dimineaţă, nici nu-mi rup oasele.

A cântat prin metrou şi prin tramvaie

- Ai spus la un moment dat că, atunci când erai mic, ai cântat prin tramvaie şi metrou şi cu banii câştigaţi ţi-ai cumpărat primul tricou. Pe bune?
- Da. Era de fapt un pulover, cu trei numere mai mare decât mine. (râde) Erau foarte friguroase iernile copilăriei mele. Deci e adevărat şi nu mă ruşinez cu felul în care mi-am început „cariera” muzicală.

„În afară de muzică nu sunt nimic. Dar dacă muzica e ceva concret... atunci sunt ceva“.

„Cred că artiştilor din România le lipseşte în primul rând demnitatea. Apoi valoarea şi aportul profund personal, fără de care nu poţi fi considerat sau recunoscut ca artist“

„Mulţi dintre noi suntem născuţi dintr-o sticlă de votcă proastă, iar cel mai nasol e că unii dintre ăştia au ajuns şi în politică şi ne conduc ţara“