Main menu

header

488 8 1de Carmen Ciripoiu

Juliturile, degerăturile sau bolile pielii trebuie să fi fost numeroase la strămoșii noștri, dar cum a descoperit omul preistoric pansamentele și unguentele rămâne și acum o enigmă. Chiar și așa, cu 6.000-7.000 de ani în urmă, pe lângă apa rece sau zăpada, oamenii se foloseau de anumite ierburi pentru a-și grăbi vindecarea.

Troscotul și lemnul de stejar, printre primele leacuri

Durerile, hemoragiile sau degenerarea epidermei sau a țesuturilor în adâncime au testat ingeniozitatea omului încă de la începuturile sale. Dacă primele informații medicale datează din anul 2.500 î.Hr., reprezentate pe tăblițe de argilă mesopotamiene, ulterior au apărut diverse papirusuri care menționează o serie de plante folosite de mii de ani. Este vorba despre troscot sau sunătoare, ale căror proprietăți antibacteriene s-au păstrat de-a lungul vremii, la fel ca lemnul de stejar sau frunzele de crețișoară cu un conținut important de tanină. Tot în vechime, oamenii foloseau și tătăneasa, care, prin conținutul ei de alatonină, nu este doar un excelent antibacterian, ci și un foarte bun catalizator al vindecării. Plantele erau folosite de strămoșii noștri sub formă de balsam sau de ceai. Triburile sud-americane și africane, de exemplu, au dezvoltat tehnici chirurgicale incredibile pentru acea perioadă - e vorba despre anumite amputări rituale, care se vindecau tot cu ajutorul plantelor. Dacă ne referim la originile medicinei chineze, nu putem să nu amintim de legendarii împărați Yu Hsiung (Împăratul Galben) şi Shen Nung (Împăratul Roşu), despre care se știe că au alcătuit extraordinare combinații cu ierburi terapeutice chiar în secolele XXVII-XXVI î.Hr. Potrivit istoricilor, în vechea Mesopotamie, rănile erau spălate cu apă și cu lapte, apoi acoperite cu miere și cu rășină de conifere, tămâie sau smirnă. Chiar dacă nu se cunoaște nici până în acest moment modul cum aceștia opreau hemoragiile, se știe însă faptul că bandajele folosite erau confecționate din in sau din lână. Egiptenii însă, descoperind că o rană închisă se poate vindeca mult mai repede, au inventat un bandaj, aplicând rășină pe benzile de in, apoi lipindu-le.

Pânza de păianjen trata rănile!

488 8 2Printre cele mai vestite combinații folosite în Egipt se numără mierea cu untură și mierea cu rășină. De ce rășină? Oamenii cunoșteau faptul că rășina nu se descompune, de unde au dedus că ar preveni și evoluția ulterioară a rănii, având rolul de a o sigila. Mai mult, vechii egipteni au observat că pigmenții din cupru, malachitul și crisocolul (folosite, la acea vreme, ca farduri), au proprietăți antiseptice și astringente, de aceea au început să le aplice pe rănile deschise. De asemenea, tot cu proprietăți antibacteriene erau folosiți și compușii mercurului. Medicina grecească a împrumutat multe de la cea egipteană, mai ales după ce Herodot a vizitat Egiptul. În acea perioadă, rănile erau spălate cu vin sau cu oțet, apoi lăsate să se usuce, iar printre cele mai eficace pansamente se număra lâna fiartă în apă sau în vin. Puțin mai târziu, grecii au introdus folosirea coclelii ca antiseptic, considerată mult mai puternică decât malachitul. Despre Galenus se știe că toată viața a suferit de teama otrăvirii, de aceea își aduna singur materiile prime. Tot istoricii ne spun că acesta a călătorit o dată în Insula Lemnos pentru a achiziționa argilă roșie, una dintre metodele sale ingenioase de tratare a rănilor, alături de pânzele de păianjen sau cerneala de scris.

Constipaţia, combătută cu boabe de ricin

În ulcerațiile tubului digestiv, dischinezii sau infecții ale căilor biliare, vechii medici egipteni recomandau, pe lângă regim, și pansamente gastrice cu praf de calciu sau cu făină de roșcove. În afecțiunile acute ale căilor respiratorii, aceștia practicau inhalația, iar constipația o combăteau cu ulei de ricin sau cu boabe de ricin, mestecate foarte bine. Cel mai mare succes în lupta cu paraziții intestinali a câștigat-o în acea perioadă fiertura de semințe de dovleac. De altfel, vechii egipteni aveau un adevărat cult al curățeniei. Aceștia se spălau de mai multe ori pe zi, punând în apa de baie soluție concentrată formată din bicarbonat de sodiu, sulfat de sodiu, clorură de sodiu și carbonat de sodiu, iar pielea o frecau cu nisip fin din deșert.

Cătina, folosită în bolile biliare

Una dintre plantele cu proprietăți nutritive de excepție - cătina albă - este cunoscută pentru efectele sale terapeutice miraculoase încă din Antichitate. Vechii chinezi, de exemplu, o recomandau în tratamentul bolilor digestive, iar pe continentul european există însemnări de la Dioscorid şi Teophast despre incredibilele virtuți ale cătinei. Deși pare greu de crezut, primele băuturi distilate au fost fabricate de eschimoși în urmă cu 3.000 de ani, prin fermentația unor alge, licoarea având multiple utilizări terapeutice. La noi, în vechime, țuica de prună era un excelent remediu în bolile de inimă, de stomac și biliare.

Sfecla îi ajuta să aibă mintea limpede până după 90 de ani

Descoperită în urmă cu patru milenii, sfecla a fost cultivată în Iran, Babilon și Assiria, pentru gustul plăcut al frunzelor, apoi a devenit o marfă extrem de căutată pentru export. În vechea Grecie, sfecla opera conflictul dintre soți, în stări de cumpănă, deasupra ușilor caselor fiind agățată o cunună împletită din frunze de sfeclă. De asemenea, în Roma Antică sfecla era un aliment de lux care nu trebuia să lipsească de pe masă. În România, sfecla a ajuns în secolul al IX-lea, la început în zona Mării Negre, odată cu ridicarea cetăților grecești, apoi a luat drumul Rusiei. În secolul al X-lea, călugării ruși preparau din sfeclă borșuri delicioase. Datorită multitudinii de vitamine conținute, aceștia o puneau la murat şi o consumau în timpul iernii. Bătrânii noștri nu aveau nevoie de cure complicate de detoxifiere, deoarece consumau ceai din amestec de sunătoare, pătlagină, mușețel, roiniță și urzică și apa în care s-a fiert sfecla, și mâncau câteva sfecle coapte, asezonate cu leuștean și cu usturoi. Un asemenea regim alimentar le permitea să aibă mintea limpede până după 90 de ani.

Grecii antici foloseau proprietățile electrostatice ale chihlimbarului (care datează de peste 260 de milioane de ani) pentru recuperarea forțelor sportivului care participa la concursurile de sărituri

Omul din Neanderthal se doftoricea cu plante medicinale

Dacă până nu demult omul din Neanderthal era doar un specimen lipsit de darul vorbirii și de orice aptitudine tehnică sau artistică, un studiu recent arată exact contrariul: vechiul humanoid era, de fapt, un vânător de excepție, confecționa podoabe, își îngropa morții în morminte individuale și, cel mai important, se trata cu plante medicinale. Autorii studiului au rămas fără cuvinte când au descoperit un dinte aparținând unei femei, al cărui tartru avea urmele unor compuși chimici ce se găsesc doar în plante medicinale ca mușețelul și coada-șoricelului. Specialiștii au ajuns la concluzia că omul din Neanderthal era conștient că aceste plante, amare la gust, îi erau benefice pentru tratarea diferitelor boli, drept pentru care le consuma frecvent.

Elevii din Egiptul Antic care primeau în rația lor miere erau mai sănătoși și învățau mai bine