…În urmă cu trei ani, am descoperit la Teatrul Nottara un regizor preocupat de psihologia prezentului. Pe Theodor-Cristian Popescu îl ştiam din alte spectacole notabile („Trilogie belgrădeană”, „Îngeri în America”), dar întâlnirea cu textul catalanului Jordi Galceran („Metoda”) l-a prezentat pe remarcabilul om de teatru într-un registru în care s-au completat competenţa, harul şi experienţa americană (în SUA şi în Canada). „Metoda” de la „Nottara” a reprezentat pentru mine unul dintre spectacolele grele, în care apărea la rampă cinismul societăţii contemporane, cu un ţel mizer al evaluărilor pentru posturile de conducere, axat pe idealul oricărui boss vremelnic, acela de a deveni „rechin”. Spectacol ce se joacă şi astăzi cu real succes, cu Cerasela Iosifescu, Adrian Văncică, Gabriel Răuţă şi Alexandru Jitea. Din acest „careu de aşi”, primii doi au ieşit din ecuaţie, din motive obiective (textul - cu numai trei roluri, masculine; Văncică - filmări), în noul spectacol al lui Theodor-Cristian Popescu (tot la „Nottara”): „Panică”, debutul strălucit în dramaturgie al regizorului finlandez Mika Mylliaho. Au rămas sub comanda regizorului profund aplecat spre psihologia contemporană Gabriel Răuţă şi Alexandru Jitea, cărora li s-a alăturat spectaculos Vlad Zamfirescu. Un trio de zile mari, într-o tragicomedie psihologică, trei actori de nota 10, cu o formidabilă poftă de a juca, plini de vervă, subtilităţi şi harul rar al comicului de idee. Un spectacol - întâia premieră din acest an la „Nottara” - în care se râde sănătos, dar imediat se gândeşte tragic, bolile zilelor noastre (şomajul, disponibilizările, ascetismul, depresiile) sunând la fel în Finlanda, România sau (de ce nu?) America.

…Regizor de profunzime, Theodor-Cristian Popescu se apleacă în „Panică” asupra psihologiei masculine, exemplificată prin trei personaje diferite şi totuşi apropiate. Max (Gabriel Răuţă), ipohondru, gazda unui apartament normal, unde vine un prieten, Leo (Alexandru Jitea), apăsat de problemele cu soţia, şi fratele gazdei, Joni (Vlad Zamfirescu), realizator de emisiuni tv (ce i se vor lua!). Numele celor trei nu sunt nici pe departe finlandeze, semn că autorul a extins pe o rază mare problemele psihice actuale. Leo cere ajutorul lui Max pentru a-şi rezolva situaţia de acasă, este trimis la un psihiatru (frecventat de Max), dar refuză. Leo intră şi în complexul de idei, când fraţii Max şi Joni îi pun o scenă dintr-un film de-al lui Almodovar, din care nu înţelege nimic! Până la urmă, fiecare dintre cei trei care îl privea cu zeflemea pe celălalt începe să înţeleagă problemele celui de alături, ba că şi el are o dramă psihică. Nu doar Max, care nu mai iese din casă şi acuză mamele de toate relele, dar nici Joni, obsedat de femei şi budistul care l-a răscolit într-o emisiune, nici Leo, soţul soţiei. Folosind şi filmul (videoproiecţie - iscusitul Ciprian Duică), în final (poate uşor grăbit!), Theodor-Cristian Popescu ne trimite acasă bine dispuşi, însă puşi sub un grav semnal de alarmă!