... Acum, cu „Anul Caragiale”, ca de fiecare dată, la noi, când apare un Eveniment, aniversare sau comemorare, mai toţi se înghesuie să iasă în faţă, ceea ce nu ar fi rău dacă nu s-ar sări rău calul. Este frumos să te întâlneşti cu nemuritorul Nenea Iancu în parcuri, în Centrul Istoric, la Hala Traian, în „Bucureştii lui Caragiale”, idee nobilă şi aplaudată la scenă deschisă. Cum notabil a fost şi ultimul „festCo” (Festivalul de comedie românească) rezervat în mare operelor marelui nostru dramaturg, de la a cărui dispariţie s-a consemnat, la 9 iunie, exact un veac.
... Din păcate, entuziasmul de circumstanţă a prins şi câţiva indivizi care se bat cu pumnul în piept, cu emfază, că ei sunt regizorii şi fac ce vor cu orice text (sic!). O infantilă abordare a libertăţii de expresie artistică, pornită, cred, din complexul respectivilor faţă de scriitura dramatică, deşi, în cazul de faţă, ar fi trebuit să se considere favorizaţii sorţii încredinţându-li-se o piesă de I.L. Caragiale. În cazul teribiliştilor de ocazie, care inventează sau schingiuiesc personaje, anulează sensurile textului, cauza-cauzelor este, cred, tocmai lipsa de imaginaţie de care ei fac atâta caz, mediocritatea creatorului care uită impardonabil că spectacolul de teatru înseamnă o ecuaţie cu elemente bine definite, ce se cer respectate: text-actori-regizor-public. Când un tinerel regizor vine şi-l ucide pe Spiridon din „O noapte furtunoasă”, ceea ce lui Caragiale nici prin coşmar nu i-a trecut, când le umpli de sânge pe Veta şi Ziţa, ca pe un ring de K1, fireşte să te apuce râsu’-plânsu’... Când un alt regizor îl duce pe „Conu Leonida” la spitalul de nebuni, pentru că a prins-o pe Efimiţa în pat cu Nae Ipingescu (din altă piesă!) începi să-l compătimeşti pe Nenea Iancu, nonconformisul neexplicând lipsa respectului elementar faţă de un geniu al dramaturgiei... Când mai vezi şi un ghiveci din schiţele lui Caragiale, în regia unui cunoscut profesor, care, culmea, mai şi închide Festivalul Comediei Româneşti (!?), nu te mai miră că, înainte de final, spectatorii au ieşit din sală (am comis acest delict în premieră, puţin scandalizat!), iar scuza „Era un spectacol pentru stradă” nu ţine, pentru că nu joci tenis de câmp pe masa de ping-pong. Concluzia este una singură: Caragiale este un magnet pentru orice regizor şi actor, dar dacă nu ai idei nu mergi la întâlnirea cu Maestrul, că te compromiţi...
... Caragiale nu trebuie modernizat forţat, cu de-a sila, el e contemporanul nostru şi ne demonstrează de fiecare dată, când îl citim sau îl vedem în societatea de astăzi, că nu se putea naşte decât în... fascinanta Românie. Au demonstrat-o „cum laudae” regizori de calibru, cu spectacole gândite pentru „Anul Caragiale”: Silviu Purcărete, cu „D’ale Carnavalului” la Sibiu, Mircea Cornişteanu, cu „O noapte furtunoasă” la Naţionalul craiovean, chiar şi Alexandru Dabija, cu „O scrisoare pierdută” la Comedie. Un Caragiale modern, autohton, deloc vulgar, obsedat sexual sau paranoic, precum câţiva...