… Cum 2012 este anul când se împlinesc un secol de la moartea (9 iunie) şi 160 de ani (30 ianuarie) de la naşterea lui Ion Luca Caragiale, teatrele vor să onoreze momentul cu tot felul de montări după opera ilustrului dramaturg. Iar regizorii ţin să demonstreze (uneori ostentativ!) contemporaneitatea lui Caragiale, demers parcă inutil, din moment ce vremurile sunt caragieleşti până la saturaţie (nu doar în acest an electoral!). „Anul Caragiale” se vrea şi timpul inovaţiilor scenice, la Naţionalul bucureştean se pregăteşte „Integrala Caragiale”, cu cele cinci piese ale lui nenea Iancu, Horaţiu Mălăele a pus, zice-se, de „O scrisoare pierdută” ticluită de el, nu-i exclus să vedem şi „o scrisoare” strict feministă (amintind de „Lear”-ul lui Andrei Şerban).
… Deocamdată, „Anul Caragiale” a demarat cu un şoc pentru unii: „O noapte furtunoasă”, montată, la Teatrul „Nottara”, de tânărul, talentatul şi, pe alocuri, teribilistul Alexandru Măzgăreanu (lăudat pentru „Purificare” de la Naţional şi „Funţionarii” de la Metropolis). Un spectacol dur, gălăgios, violent, în decorul naturalist al lui Ştefan Caragiu, pornind din foaier cu roabe, saci de ciment, chiloţi atârnaţi pe sfori, cu o toaletă fără uşă, la vedere, cu scânduri şi căşti de protecţie (Dumitrache şi Chiriac, constructori în casa de mahala aflată în renovare?!). Un spectacol mai mult tragic decât comic, în care răstălmăcirea textului devine uneori stranie (Spiridon nu mai părăseşte scena ca în piesă ieşind numărându-şi banii daţi de Rică Venturiano pentru a-l scăpa din casa lui Dumitrache Titircă Inimă- Rea, ci… împuşcat şi ascuns în cuşca lui de… boschetar, deasupra căreia se petrece, anunţându-se mariajul Ziţa-Rică!). Deşi se râde puţin şi toată lumea se agită, deşi povestea curge sub obsesii sexuale şi bătăi (inclusiv între Veta şi Ziţa) cu sânge, ba o clipă apare şi un ferăstrău sugerând tranşarea cadavrului lui Spiridon (Scarface?!, Elodia?!), demersul lui Alexandru Măzgăreanu merită văzut şi discutat. Pentru că tânărul regizor propune o „variantă”, el are idei, inventivitate din plin, ironie, găselniţe, dinamism, însă nu întotdeauna şi măsură, iar scenele bine lucrate nu sunt legate între ele.
… În această viziune regizorală mult discutată, doi actori au reuşit roluri notabile: Ion Haiduc este un fante tomnatic de mare haz în Rică Venturiano - „arhivar, student în drept şi publicistică”, iar Crenguţa Hariton reuşeşte o excelentă Veta - vampă rasată de mahala, când distantă, când pasională. Cu momente bune, Raluca Vermeşan - o Ziţa sub rolul din „XXL” (care i-a adus marele premiu, anul trecut, la Festivalul de la Buzău), Dan Bordeianu (Chiriac), Gabriel Răuţă (Jupân Dumitrache), Alexandru Mike Gheorghiu (Nae Ipingescu, obligat să îngurgiteze un pui şi să mai şi vorbească!), Şerban Gomoi (un Spiridon din afara piesei, parcă). Un spectacol care confirmă nu atât că I.L. Caragiale este contemporanul nostru, cât, mai ales, că societatea românească de astăzi depăşeşte comicul tragic al lui nenea Iancu!