Main menu

header

mircea_m_ionescu… Mai există şi minuni în dramaturgia românească. Textul „Labirintul” de Radu F. Alexandru, premiat la ultima Gală UNITER din primăvara trecută, a văzut lumina rampei (incredibil!) în toamna lui 2011, la Teatrul Metropolis (cu titlul de afiş „Love stories”)! Pentru o impresie cât mai adecvată subiectului reţineţi că acum două stagiuni s-a montat la Naţionalul bucureştean o piesă a regretatului Iosif Naghiu, premiată, tot de UNITER, în urmă cu… 17 ani!? Să uităm însă trecutul. Prezentul pare îmbucurător, iar dramaturgii români îşi pot aprinde din nou iluziile…

… Revenirea pe scenă a lui Radu F. Alexandru, dramaturg de calibru, doldora de premiere şi de premii, după ce s-a dedicat şi filmului, trebuie să bucure, chiar dacă ultima sa creaţie nu se ridică la altitudinea celor care i-au adus atâta glorie („O şansă pentru fiecare”, „Nimic despre Hamlet” sau „Domnul Sisif”). Din păcate, pe unii parcă nu i-a bucurat evenimentul, fiind dispuşi să vadă mai multe umbre decât lumini, cum nu s-a întâmplat cu atâtea prostioare-comedioare străine.

… Pe litoralul bulgăresc, la Albena, un scriitor este rugat de patru oameni să-i asculte pentru a-i transforma în personaje. Idee generoasă, fiind vorba despre două cupluri puse în oglinda sălii ca o ştafetă a nefericirii: tinerii Dan şi Giulia şi părinţii băiatului de 26 de ani, Dana şi Cristian. Tânăra rămâne însărcinată, cu primul bărbat din viaţa ei, vrea să facă avort, însă Dan o imploră să se căsătorească, pentru binele copilului şi al lor. Ceea ce se întâmplă, chiar dacă mama lui Dan se opune categoric, încrâncenată probabil şi de eşecul căsătoriei ei. La zece luni de la naşterea lui Alexandru (timp în care cei doi soţi n-au mai făcut dragoste!), Dana e decisă să divorţeze. Până aici, chiar dacă uneori dialogurile sunt explicative, piesa are tensiune, fluiditate şi degajă emoţie, autorul forând matur psihologia a două generaţii lovite de aceeaşi boală a neîncrederii, a necomunicării. În partea finală însă, spre ieşirea din „Labirintul” iubirilor trădate, se lasă ceaţă, conflictele iau superficial altă cale, Giulia îi mărturiseşte soacrei că e lesbiană, iar apoi, după dialogul cu socrul-profesor de filosofie, se alunecă spre psihanaliză, fata povestind cum, după ultima discuţie cu tatăl ei, l-a găsit mort, aşa cum şi profesorul avea să piară într-un accident de maşină! Poate că de acest final nu tocmai clar este culpabil şi valorosul regizor Claudiu Goga, lăudat pentru multe, inclusiv pentru găselniţa cu două tablouri uriaşe pe care apar când imagini cu scriitorul (câteva cadre cu reputatul publicist Emil Hurezeanu!), când câte unul din cvartet, care lipseşte la dialogul live sau discuţia în trei. A reuşit să traverseze cu aplauze „Labirintul” o distribuţie cu două staruri, Maia Morgenstern (Dana) şi Mircea Rusu (Cristian), ambii excelenţi, cu o fantastică Diana Cavallioti (Giulia) şi mai tânărul Alexandru Pavel (dinamic, dar fără tandreţea pentru care se îndrăgostise tânăra de el!). Un semn că şi textele româneşti sunt ofertante...