Folclorul nu e nicio rușine, nu e o redută care trebuie recucerită și nici măcar un stil adresat unei categorii de public. Folclorul este identitatea unui neam, indiferent care ar fi acesta, mai vechi sau mai nou. Este format din înțelepciunea populară și chiar dacă lumea este într-o continuă evoluție, la fel ca folclorul, acesta nu trebuie să dispară din viețile noastre, din preocupările noastre și din felul în care alegem să ne cunoaștem țara și valorile neaoșe.
Nu vorbesc foarte des despre sufletul meu. E un fel de mister care-mi aparține doar mie și pe care rar vreau să-l împărtășesc. Totuși, pentru voi, cei care mă iubiți și care vedeți în mine, după munca mea din anii aceștia, cu seriozitate și determinare, un om valoros, o fac fără menajamente.
Trăim într-o lume în care parcă oamenii-model nu mai sunt apreciați la justa valoare, o lume în care munca cinstită ajunge să fie nesemnificativă în fața imposturii la rang de virtute. În lumea aceasta nu mai există modele, nu mai există o bună măsură și nici bucuria de a descoperi noi și noi motive de a ne înclina.
Cred cu ardoare că în viață, dacă primești ceva, e musai să întorci asta! Nu ca pe-o obligație, ci ca pe-o mulțumire a fiecărui moment în care ai avut parte de bine și în care drumul tău a luat-o pe aleea potrivită, fiind îndrumat corect și coerent. Cred că anumite prietenii nu se uită niciodată și trec dincolo de timp, îmbogățindu-ne sufletul! De asta n-avem nevoie de mult în parcursul nostru ca să fim fericiți! De asta eu nu fac lucruri cu scop demonstrativ. Ci doar pentru că le simt și pentru că așa consider eu că e omenește și natural să aduc mulțumiri celor care mi-au pus pe chip lumină și mi-au făcut inima să tresalte de frumos de multe ori.
Am admirat întotdeauna oamenii direcți, care știu să pună punctul potrivit într-o discuție și care nu se ascund după diferite pretexte dacă au ceva de spus. Asta e o trăsătură de caracter pe care nu o au foarte mulți și care arată nu doar educație, ci și un soi de asumare, care face atât de bine în zilele în care trăim, în care toată lumea laudă pe toată lumea, doar de conveniență.
Deseori oamenii văd doar partea frumoasă și ușoară a profesiei de artist. Totul pare coborât din povești, pare poleit, pare desprins dintr-o lume în care nu e nimic trist. Nu vreau să fiu eu cel care dărâmă acest mit, dar realitatea nu-i deloc asta. Da, profesia aceasta, care-i mai mult o vocație, pentru cei care o fac cu simț de răspundere și devotament, este frumoasă, dar vine la pachet cu un bagaj întreg de renunțări, vine cu tumult, cu zbucium, greutăți, neliniști, responsabilitate și cel mai important, cu permanentă teamă de a nu dezamăgi.
Îmi place, de multe ori, să privesc lumea și oamenii prin ochii altora. Să văd reprezentări și interpretări așa cum le gândesc sau le simt alții. E un exercițiu pe care vi-l recomand și care te ajută să înțelegi diversitatea, să distingi altfel sufletele și chiar să ai reprezentări diferite asupra unor locuri și fapte.
Scrisul mă relaxează, îmi dă posibilitatea să-mi pun mintea și sufletul la lucru și să mă exprim complet, fără griji, încercând să vă aduc și vouă un strop de bucurie din liniștea mea. De asta și scriu despre sentimentele mele și despre colegii mei minunați. Mi se pare fascinant să pot să-mi exprim gândurile sincer despre cei care își pun, ca și mine, sufletul pe tavă și care nu au neapărat nevoie de mulțumiri, ci de recunoaștere, de iubire și de siguranța că munca lor nu a fost și nu este în van.
Pe 24 iunie este Ziua Iei Românești. Aș zice eu că este un eveniment național sau cel puțin așa ar trebui să fie, pentru că în sine costumul popular face parte din identitatea noastră, ca un tot complet, ca un strigăt al străbunilor. După umila mea părere, fiecare român ar trebui să aibă în garderoba sa o ie sau chiar un costum popular, de care să aibă grijă și pe care, cu drag, să-l îmbrace la zilele însemnate.
Sufletul nostru răzbate de multe ori dincolo de orice obstacol care-i apare în cale. Am fost mereu uimit de puterea noastră, a oamenilor, de regenerare, de felul în care alegem să ne revenim și să regăsim motorul care să facă să continue întregul maraton. Suntem ca o carte deschisă pe care n-ai cum să nu o citești, pe care vin mereu și pleacă tot felul de catrene, dar care-și păstrează imprimată, cu litere mici, doar ce o definește și ce i-ar așeza ulterior în descriere o amplă și frumoasă căldură.
Trăim într-o lume care-i pe fugă, pe repede înainte, pe pilot automat, fără frână de mână, uitând să ne oprim o clipă și să cugetăm. Relațiile cu oamenii din jur sunt la nimereală, fără fundament de multe ori, sunt întâmplătoare și parcă lipsa comunicării reale ne-a adus în stadiul unor primate moderne, care-s robotizate și care nu mai știu să înțeleagă esența unei emoții, a unei legături și a simplei împliniri de a fi aproape de un om care este pe aceeași lungime de undă cu tine, la același nivel spi- ritual și intelectual. Toate astea ne-au răpit și încrederea în oameni, dar și în așteptările pe care le avem de la ei.