Teatrul și filmul românesc are în continuare eroi de seamă. Într-adevăr, inevitabil, se duc numele mari, se duc luminile care au format un stil aparte și o generație irevocabilă. Dar chiar și așa, n-ar strica, după fiecare plecare, să facem un fel de strigare a catalogului și să-i aplaudăm mai tare pe cei care mai sunt printre noi și care, mulți dintre ei, încă joacă, într-o formă excepțională.
Se vorbeşte foarte mult despre modestie, despre cum să ştii să te comporţi normal, pios, fără a epata în vreun fel anume. Dar oare cine stabileşte aceste reguli, cine poate spune ce înseamnă modestia şi mai ales când e cazul să o avem și când nu? Personal, am luat contact prima oară cu ce înseamnă modestia atunci când, copil fiind, mergeam la Teatrul „Aureliu Manea“ din Turda și am avut ocazia să o întâlnesc pe marea actriță Stela Furcovici. Nu prea știam eu ce înseamnă să joci în filme sau pe scenă, dar eram fascinant de felul în care, în spatele cortinei sau pe stradă, se purta cu cei din jurul ei. Și mi-am dat seama atunci că omenia și naturalețea nu țin de profesie.
Atunci când muncești în echipă, reușești să faci, în timp, lucruri durabile. Nu mai vorbesc de faptul că se stabilesc prietenii care rezistă și toate merg ca strună. Eu am reușit să fidelizez în acești 25 de ani de carieră oameni care îmi sunt mai mult decât prieteni și care muncesc cot la cot cu mine, pentru a oferi un lucru calitativ, decent, demn de a fi luat în seamă. Așa este și cazul Valentinei Herța, cea alături de care am făcut primele producții de televiziune, pasiunea mea, și care, peste ani și ani, este aproape de mine, mă susține și își dă sufletul pentru a putea face performanță, atât cât reușește.
Nu prea mai știm cum să avem grijă de sufletul nostru. Nu prea mai știm să ne facem bucurii și cu siguranță am uitat ce înseamnă să trăiești liniștea, ca pe o normalitate a firii. Se spune că sufletul este continuarea minții, a rațiunii. Nimic mai adevărat! Dar ce te faci atunci când acesta nu mai are suficiente motive ca să-și continue parcursul fără încărcătură? Nu cred că există o rețetă ideală pentru asta, pentru așa-zisa reabilitare, dar cumva, gândindu-ne simplu, e foarte ușor să-l transformăm în motorul vieții noastre!
Prietenia nu este o necesitate, nu este un capitol impus al vieții noastre și nici nu trebuie să facem un scop în viață din a aduna cât mai mulți prieteni. Eu nu merg pe principiul cantității, ci al calității, astfel că am în jurul meu, ca prieteni apropiați, oamenii la care țin, care mă respectă, în care am încredere și care mi-au dovedit că sunt demni de un astfel de statut. La rândul meu, față de ei, și eu sunt la fel. Prietenia este un schimb reciproc, devotament, susținere la bine și la rău și sinceritate.
Se spune că, toată viața, cele mai bune lecții le înveți trăind pe pielea ta anumite fapte. Nimic mai adevărat, dar poți învăța permanent lucruri de la cei care-ți sunt aproape, de la prietenii sinceri, de la oamenii care te iubesc fără vreun interes anume și văd în tine doar sufletul acela care-i dincolo de strălucirea scenei. Eu am noroc în viața mea cu astfel de oameni, mai mulți, care mă uimesc și mă țin zilnic în echilibru. Vreau să vă spun despre doi dintre ei azi. Se numesc Livia și Ioan Gauzin.
Există oameni care sunt inspirație prin simpla prezență, asta pentru că au simplitatea aceea nealterată a omului bun, care încearcă în permanență să găsească rezolvări, care nu au niciun fel de vanitate și care reușesc să-ți aducă un zâmbet și o stare de bine doar existând acolo, în preajma ta.
Mi-am dorit întotdeauna să scriu despre ea, să-mi exprim uimirea pe care o am de când am văzut-o pentru prima oară, dar parcă n-am avut curajul necesar pentru că nu știu dacă pot găsi cele mai potrivite cuvinte care să-i zugrăvească personalitatea complexă. Una dintre singurele legende ale noastre este indiscutabil Maria Tănase, din orice punct de vedere ai privi. Te fascinează cu fiecare moment în care îi asculți vocea. Gândiți-vă că vorbim despre anii ’50, când nu existau tot felul de „trucuri” care să-i modifice glasul! Tehnica este impresionantă, ca un obiect de studiu de care n-ai cum să te saturi, pe care l-ai vrea mereu reinventat și dus mai departe, cu noi și noi valențe.
Am tot stat și m-am gândit dacă să scriu sau nu acest editorial. N-aș vrea să fiu acuzat de subiectivism de vreun fel. Pentru mine, televiziunea este o pasiune, o modalitate prin care pot fi aproape de oameni, oferindu-le, desigur, calitate. Nu sunt cel mai bun și știu că mai am încă de evoluat la acest capitol, dar sunt un perfecționist și mi se pare că atât timp cât apar la televizor, e o responsabilitate.
O mulțime de lucruri anapoda se petrec printre noi la orice pas și parcă ne dăm seama, din ce în ce mai mult, că nu mai avem certitudini și siguranțe. Pleacă oameni dragi, tragedii devin din ce în ce mai frecvente și ne dăm seama că relativitatea clipelor nu mai este doar un concept, ci o realitate trăită pe propria piele.
Lumea noastră artistică este dominată de o multitudine de imagini şi caractere care au reuşit să străbată timpul şi să devină simboluri. Nu ştiu cum vedeţi voi lucrurile, dar eu cred foarte tare în ideea că arta din ţara noastră e clădită de eroii ei şi de moştenirea lăsată peste timp. Şi e de datoria fiecăruia să o cunoască, să o respecte şi desigur, dacă îi este pe plac, să o şi aprecieze.