Citeam zilele acestea numeroase comentarii vizavi de nevoia oamenilor de artă, de relativitatea acesteia și despre felul în care noi, artiștii, suntem afectați sau nu de fenomenul în care s-a transformat, la propriu, lumea în care trăim. Recunosc că n-am mai fost de multă vreme așa mâhnit, pentru că am observat o înverșunare profundă și mi-am dat seama că unii oameni nu înțeleg, nici acum, după mii și mii de ani, nevoia avidă a unei lumi de-a avea artă. Indiferent de forma ei. Vreau să ne înțelegem clar. Ce-mi place mie, poate că nu place altuia și invers. Nu mai suntem în Evul Mediu, ca să impunem ceva și ca să ne dăm mari și tari cu opiniile noastre.
Iubesc oamenii care se dăruiesc profesiei lor, care trăiesc cu ardoare fiecare bucățică din munca lor, din ce au învățat, fiind într-o permanentă luptă cu ei înșiși, pentru dezvoltarea personală și evoluție. Iubesc doctorii care se lasă pe ei și-i pun în prim plan pe pacienții lor, cu orice risc. Un astfel de exemplu, de om, în primul rând, și-apoi de doctor formidabil, este doamna Nicoleta Morariu, doctor stomatolog, chirurg maxilo-facial, implantolog, specialist în parodontologie și inventator. Da, citiți bine, nu e nicio glumă, vorbesc despre o mare personalitate în acest domeniu! Deși foarte tânără, doamna doctor Morariu are nenumărate performanțe, specializări, studii și o practică de peste 25 de ani.
Încep cu o întâmplare care m-a pus pe gânduri și mi-a arătat că mai există în lumea aceasta oameni onești și demni, care-și respectă cuvântul, se respectă pe sine și pe cei din jur. Am filmat săptămânile trecute o ediție specială de sărbători la TVR 2. Toate bune și frumoase. Edițiile emisiunii acestea se pregătesc cu multe zile înainte, se caută invitați, se definește conceptul, totul e milimetric pus la punct, pentru a avea siguranța că va ieși ceva de calitate. Asta înseamnă că pe parcurs pot apărea situații neprevăzute până la filmare. Și s-a întâmplat asta de zeci de ori, când am refăcut de la zero ediții sau am chemat alți invitați. Nu a fost cazul în ceea ce o privește pe ELENA MOȘUC.
Uneori îmi pierd răbdarea. Uneori mi se pare că lumea o ia la goană și eu împreună cu ea și nu mai am nici vreme, nici nervii necesari ca să mai stau să ascult ori să pun în balanță. Știu că nu-i atitudinea corectă și mai știu că pentru bunul mers al lucrurilor și pentru echilibru, este nevoie să ascult de două ori și să fiu cumpătat, dar în anumite situații obosesc. Cred că așa pățiți și voi. Lumea aceasta schimbată în care trăim cu toții, cu pandemia nemiloasă, ne întinde la maximum fiecare parte a răbdării noastre și ne arată părți pe care nu credem că le avem.
Mereu am ştiut că fiecare are locul lui sub soare. Oricât se bat oamenii pentru supremații, fiecare ajunge să aibă o parte din ceva. Eu cred în competiție și-n dorința de a fi mai buni, dar asta nu înseamnă că trebuie să călcăm peste orgolii și principii doar pentru a ajunge în vârf, nu înseamnă că trebuie să devenim lipsiți de respect, fără scrupule, pentru a ne atinge scopul. Vedeți voi, eu n-am pășit niciodată peste sentimentele cuiva. Ba chiar am renunțat la multe dacă am știut că rănesc cu ce fac sau ce zic.
Mi-a plăcut întotdeauna să muncesc alături de cei care sunt pe aceeași lungime de undă cu mine. Sunt omul de echipă, serios și corect, fără jumătăți de măsură, și-mi place ca și cei din jurul meu să fie la fel, implicați, prompți și cu tot talentul la ei, firește. Așa se face că de ani buni, lucrez muzica mea, de la orchestrații la mixaje, producție, tot, alături de basarabeni, ei fiind altfel, mai serioși și mai dedicați fiecărei provocări pe care o întâmpină. Iar cum „îngerul păzitor“ al muzicii mele din ultimii șase, șapte ani este de acolo, totul capătă o altă formă.
Cum mă simt eu la 44 de ani? E foarte simplu. N-am niciun fel de regret care să mă urmărească din spate și sunt fericit cu mine și cu tot ce-am parcurs până aici. Sunt perfect conștient că mai am încă pe-atât de muncă și că provocările sunt abia la început, dar parcă n-ar avea sens și farmec viața mea, dacă n-aș avea în ea permanente momente în care să fiu pus la încercare, să-mi testez limitele, să inovez și să ajung în zone în care nu credeam vreodată că voi ajunge.
Mi-au plăcut mereu oamenii care n-au avut limite în viață și care și-au trăit cu intensitate fiecare etapă, fiecare surâs sau fiecare bucățică de sentiment pe care au avut-o și-au ținut-o doar pentru ei sau au dăruit-o celor din jur. Vreau să vă spun că actorul și personalitatea culturală Marius Bodochi este unul dintre marii artiști căruia eu îi invidiez deschis amintirile. A jucat cu mari nume, a trăit alături de personalități marcante, a cuprins în ochi experiențe, genialitate, senzații și bucurii. Și le-a pus în jocul și în interpretarea sa. Sunt fascinat de felul în care Marius Bodochi și marea actriță Olga Tudorache au creat, cu o naturalețe covârșitoare, piesa „REGINA MAMĂ“, o capodoperă care trebuie urmărită și trăită cu mintea și cu sufletul.
Să știți că nu-i neapărat cel mai simplu și mai ușor exercițiu acela de a te uita în sufletul tău sau în oglindă și a vedea cu adevărat cine ești, cum ești și mai alea cum ai ajuns, peste timp, să te dezvolți și să lași urme pozitive în spatele tău. Dar face foarte bine o astfel de încercare, și la propriu, dar mai ales la figurat! Asta pentru că de multe ori îi vedem și-i comentăm doar pe cei din preajma noastră, uitând să ne analizăm puțin și pe noi sau măcar să ne punem în pielea altuia, pentru a înțelege măcar, dacă nu-i cazul de empatizare.
Mereu am fost fascinat de puterea anumitor oameni de a subjuga timpul, de a făuri și de a împlini destine și de a da un sens unor idei, unor simțiri unanime. Și parcă într-un fel sau altul, nu știu cum, am fost binecuvântat să am în jurul meu astfel de oameni. Și-mi place să-i arăt, să-i povestesc. Nu pentru vreun soi de celebritate, ci doar pentru că sunt exemplu pentru toți cei din jurul lor și inspiră prin puterea de a manevra situații, de a conduce, de a face bine.
Să reușești să emoționezi ființa umană, până în adâncul sufletului, doar prin câteva sunete, este cu siguranță, darul celor aleși. Oricât ar părea de simplă, emoția ne definește și ea nu poate fi creată cu una cu două. De asta o iubesc nespus pe marea artistă SAVA NEGREAN BRUDAȘCU! Pot să vă scriu romane întregi despre ea, pentru că are o viață demnă, plină de tumult, de experiențe și povești, dar esențial, dincolo de orice, este imensitatea sa artistică și puterea de-a fascina, cu folclor, publicul.