Întotdeauna am fost fan al începuturilor. Nu știu cum, dar găsesc în ele puterea noastră de a ne regenera, de a găsi noi și noi resurse și de a spune cu ardoare că o putem lua de la capăt. Nu învățăm niciodată din greșeli. Dar asta știm deja și oricât de tare am încerca să reparăm ceva, până nu dăm din nou cu capul de pragul de sus, nu ne învățăm minte. Oricând putem avea un start, nu doar la început de an. Oricând ne putem reconstrui sentimentele, ne putem remodela și putem găsi în interiorul nostru valențe despre care nici nu știam că există sau nu ne imaginam că le putem avea. Viața e construită în maniera asta, de a ne oferi mereu posibilitatea de a alege, de a găsi portițe. Chiar dacă uneori pare că toate căile sunt închise, întotdeauna, undeva, există o lumină care-i cheia împlinirilor și speranțelor noastre.
Poate că Blaga nu a greșit și într-adevăr veșnicia a apărut la sat! Încep să cred asta din ce în ce mai mult și să-mi dau seama că frumusețea neamului nostru, că înțelepciunea și autenticul provin de-acolo, din lumea țăranului care-a tăcut și-a luminat vieți și spații prin munca și tâlcul său!
Cânt despre Crăciun de când mă știu. Întâi au fost colindele tradiționale, am trecut la adaptări, apoi mi-am creat propriile cântece. N-aș putea descrie cu exactitate, dar sărbătoarea aceasta, perioada în sine, mă face să mă simt diferit. Nu pot spune că-s mai bun sau că am învățat să mă cufund într-o stare de bine continuă, dar știu sigur că liniștea mă cotropește și mă pot reîntoarce în copilărie. Crăciunul nu este o sărbătoare în sine. Dincolo de semnificațiile biblice, deloc de neglijat, motiv de sărbătoare, firește, eu cred că vremea aceasta e un soi de etapă de descătușare a noastră.
Scena românească devine din ce în ce mai pestriță! Nu sunt în măsură să spun dacă-i bine sau nu asta, dar știu sigur că-și pierde din misticismul acela cumva impus de supremația celor care au jucat. Își pierde din imensitate. Se devalorizează constant pentru că tinde către o modernitate absurdă și pentru că marii actori devin tot mai rari și mai rari.
Dragă România mea, ce faci? Cum o mai duci? Știu că te doare întrebarea mea, dar ce să vezi, și eu mă-ntreb zi de zi cât te-or mai chinui unii și alții cu indolența și nepăsarea lor, cu felul acesta hulpav de-a lovi la orice pas, cu dorința nestăvilită de nou, de parcă continuarea lumii ar sta în modernitate. Știu că suferi și mai știu că ți-e rușine cu toți cei care te reneagă și se simt timorați că-s parte din tine. Crede-mă, pe ei nu-i voi putea înțelege și ierta vreodată, pentru că ei nu pricep un principiu simplu - tu nu te poți apăra, nu poți evolua, nu poți străluci altfel decât prin ei.
Pentru mine, folclorul românesc e o comoară. Mi se pare fascinantă călătoria aceasta dintr-o zonă în alta, cu sonorități diferite, costume diverse, tradiții, stiluri de-a cânta și numeroși artiști care-au păstrat autenticitatea țăranului român de cândva. Cred că e parte din noi și e păcat să-l lăsăm să treacă fără să-i cunoaștem adevăratele valori, nu împrumuturile de moment.
Viaţa nu este altceva decât un zbor neîncetat, un fir care atârnă de ceruri, o tăcere care are nevoie, de multe ori, de imbolduri şi de salvatori. Se spune că nimeni pe lumea aceasta nu poate ajunge să redea, la propriu, viață și speranță. Există astfel de eroi, există persoane care-și pun, din tinerețe, din pasiune, viața, dăruirea, timpul, gândurile și dragostea de oameni, în slujba celorlalți. I-am putea numi îngeri, eroi, salvatori. Își spun doctori și știu sigur că țara noastră are vârfuri în acest domeniu, are numeroși coloși care nu fac altceva cu excepția profesiei. Trec mai departe de emoții, de profesie, de devoțiune și încearcă să păstreze iubiri și împliniri, printre noi, îndepărtând sfârșiturile.
Am învățat în toți anii de viață de până acum că nimeni nu-i perfect pe lumea aceasta. E firesc să greșim, e firesc să avem și lipsuri și să ne dorim să fim mai mult, să vrem mai mult și să luptăm astfel pentru toate aceste dorințe majore. Cumva, perfecțiunea ar fi ceva plictisitor. Sunt mulți oameni care-și doresc asta, dar uită că și slăbiciunile au farmecul lor aparte. Mie-mi place să fiu cât mai aproape de lucrul bine făcut, dar nu transform asta într-o obsesie continuă. Îmi permit să greșesc și știu că astfel totul prinde ulterior o altă formă.
Crud și irevocabil, parcă fără să ne dăm seama, ne pleacă actorii, ne pleacă fericirile artei românești, într-un recurs tăcut, nespus, al uitărilor și-al eternității lor în ambalajul culturii autohtone. S-a dus și doamna Tamara Buciuceanu-Botez și rămânem mai săraci și mai lipsiți de prezența și sfaturile unor oameni de colecție! Eu mă simt onorat că am avut ocazia să cunosc depline caractere, care m-au inspirat și care mă fac, prin amintiri, mai bogat spiritual!