La 14 octombrie, ortodocşii din ţara noastră o serbează pe Cuvioasa Paraschiva, sfânta ale cărei moaşte se află la Iaşi, în catedrala mitropolitană. Viaţa acestei sfinte, care a trecut tânără în împărăţia lui Dumnezeu, a influenţat în bine mulţi oameni, aducându-i la dreapta credinţă.
Pelerinaj la Iaşi
Toţi cei care merg la Iaşi sunt surprinşi de felul familiar în care locuitorii „dulcelui târg al Ieşilor” vorbesc despre Sfânta Paraschiva. Ai spune că se duc să-i dea bineţe unei apropiate. Şi, într-adevăr, le este prietenă această sfântă, prietenă, la rândul ei, cu Dumnezeu. Oamenii merg la racla cu moaştele sfintei şi se roagă să le împlinească fel şi fel de rugăminţi. Unii sunt bolnavi şi nu au altă şansă decât mijlocirea ei la tronul ceresc, alţii se roagă pentru rude sau prieteni, unii pentru iertarea păcatelor. Cei mai mulţi cer o minune. Şi dacă rugăciunea lor este din inimă curată şi sinceră, de cele mai multe ori minunile nu întârzie să apară. Mai multe astfel de întâmplări extraordinare le-am găsit consemnate în cartea „Din viaţa Părintelui Cleopa”, fostul duhovnic de la Mănăstirea Sihăstria. Vom reda aici câteva dintre acestea.
De la părintele Cleopa adunate
„Mi-a mai povestit părintele Laurenţiu Popovici că în tinereţea lui a văzut două minuni ale Cuvioasei Paraschiva. Într-un sat din apropierea Iaşiului au apărut omizi care rodeau tot. Atunci preotul satului şi credincioşii au cerut la Mitropolie să le-o dea pe Cuvioasa, să o ducă în livezile lor, ca să-i scape de această nenorocire. Li s-a aprobat. Au mers cu sobor de preoţi şi credincioşi şi au pus-o pe Sfânta Paraschiva într-o grădină sub un copac, care nu mai avea frunze, ci numai omizi. În apropierea grădinii curgea o apă şi în partea cealaltă era şoseaua naţională. După ce au început rugăciunile, toţi au văzut cum omizile coborau din copac şi mergeau la apă, se aruncau în apă şi mureau, iar altele mergeau pe şosea, se opreau acolo şi mureau strivite de maşini şi de căruţe. Când s-au terminat Sfântul Maslu şi rugăciunile, nu mai era nicio omidă pe copac şi nici în grădini. Le izgonise Cuvioasa Paraschiva. După aceea au mai zăbovit vreo două ore de i-au adus mulţumire lui Dumnezeu şi Sfintei Cuvioase Paraschiva pentru minunea făcută.”
- La început de octombrie se coboară turmele de la munte. Ciobanii îşi aleg oile după semne, împart brânza şi fac plăţile către cei care i-au ajutat. Fiecare pleacă astfel cu turma spre casa lui
- Calendarul oierilor de altădată era împărţit în două anotimpuri: vara pastorală (între Sângiorz, adică 23 aprilie, şi Sâmedru, adică 26 octombrie) şi între Sânmedru şi Sângiorz. Intrarea în aceste sezoane era marcată prin ritualuri: tăierea unui miel la Sângiorz şi a unui berbec la Sâmedru
- Marţolea este o reprezentare mitică a zilei de marţi. Era văzută ca având aspect de bătrână cu puteri malefice, care locuia în păduri pustii, dar şi în văzduh. Femeile credeau că Marţolea umblă pe la casele oamenilor în seara de marţi spre miercuri şi dacă le găsesc muncind în ziua de miercuri le aduc năpaste pe cap.
- La 28 septembrie, oamenii serbau „Haritonul”. Mai precis, femeile nu lucrau, pentru a fi apărate de boli psihice
- Începând cu 29 septembrie, în mentalitatea populaţiei de la sate, bazată pe experienţa de veacuri, se ştia că urmează o perioadă de 15 zile mai calde. Oamenii o numeau „Vara lui Mioi”, „Sân-Mihai”, „Nunta Oilor”, „Năpustitul Berbecilor sau Areţilor”. Păstorii lăsau liberi berbecii să intre în turma de oi pentru reproducere
- Sărbătorile Populare dominante ale lunii octombrie, numită şi Brumărel, sunt Lucinul, Sâmbăta Morţilor, Focul lui Sâmedru, Sâmedru, Vinerea Mare.
- La 24 septembrie, de ziua Sfintei Muceniţe Tecla, se serbează în calendarul popular „Teclele”, reprezentări mitice feminine „rele de foc şi de lupi”
- În unele zone se credea că „Teclele”, ca şi „Filipii”, puteau fi îmbunate prin respectarea cu severitate a zilelor lor, prelungite până spre 29 septembrie. Erau interzise mai ales unele activităţi casnice: nu se mătura, nu se arunca cenuşa din sobă, pentru a nu fi găsită şi mâncată de lupoaice
- În satele subcarpatice din Muntenia, „Teclele” erau onorate prin neprelucrarea în ziua lor a lânii, a firelor de păr de animale sau a pieilor acestora.
În mijlocul Capitalei, ascunsă parcă de ochii curioşilor, Mănăstirea „Radu Vodă” ascunde o comoară de pictură, arhitectură românească, dar mai ales multă şi nepreţuită sfinţenie. Un monument ridicat în numele Sfintei Troiţe, avându-l alături pe Sfântul Nectarie, binecunoscut în toată lumea pentru minunile săvârşite.
Primul ctitor, Alexandru Voievod
Ridicată „spre slava lui Dumnezeu în numele Sfintei Troiţe”, începuturile mănăstirii se situează în veacul al XVI-lea. Astfel, primul ctitor, Alexandru Voievod, începe să zidească biserica în 1568, pe ruinele alteia mai vechi, ca apoi, în 1595, turcii lui Sinan Paşa să ardă tot. Rezidită între anii 1614 şi 1645 de Radu Voievod, mănăstirea poartă de atunci numele marelui conducător. Un document din 1586 ne spune că pentru a avea bani de reconstrucţie: „Domnul a vândut pe timp de un an vama de sare de la Ocnele Telega şi Ghiţişoara, cu care bani a făcut chiliile bisericii”. La rândul lui, Sinan Paşa, vrând să transforme ţara în paşalâc turcesc, fortifică Mănăstirea şi zidul cimitirului, întărindu-le cu pământ şi cu trunchiuri de stejar.