Viața mi-a arătat acum că-mi poate răpi certitudini. Mi-a demonstrat că nu sunt deloc atât de sigur pe mine, precum îmi închipuiam și în orice moment, fără știință, pot ajunge să regret trecutul, cel despre care credeam că este invincibil, dar pe care nu l-am regretat vreodată, pentru că știam că am un prezent de minune și un viitor strălucit. Acum AZI este incert, iar MÂINE este greu de luat în seamă, pentru că nu are siguranță, este fragil și nici nu are căldura și seninătatea pe care o aveam înainte, pentru că noi, toți, nu vom mai fi aceeași deloc. Dar cred eu că perioada asta pascală e motiv de speranță. Nu doar prin rugăciune și prin mai multă atenție la liniștea noastră.
O lume fără înțelepciune ar fi mai tristă. O lume fără un chip inocent, brăzdat de ani și de dureri, cu regrete și sclipiri, cu ochii blânzi și umezi, ar fi, sigur, mult mai săracă. Cred că universul fiecăruia dintre noi este marcat de bunici, de părinți, de toți cei care au adunat ani în tolba vieții și-au reușit să ajungă să ne bucure existența.
Lumea și-a luat o pauză. De nevoie, a spus stop pentru câteva clipe și-a încercat să se scuture de tina anilor și de haosul care-o macină zi de zi. Îngrijorările au pus stăpânire pe ea. Bătrâna noastră planetă încearcă acum să-și revină, iar noi trebuie să-i fim cumva aproape. Nu sunt cele mai fericite vremuri, iar ideea aceasta, de a sta acasă, poate da roade bune atât asupra sănătății, cât și asupra sufletului nostru. Mai mult ca oricând, acum, e necesar să fim responsabili și implicați.
Lucian Blaga spunea că veșnicia s-a născut la sat. Știa el ce știa, asta pentru că acolo, în lumea simplității românești, se regăsesc virtuți, tradiții, înțelepciune și un fragment important din ceea ce însemnăm noi ca popor, fără farduri, fără completări sau compromisuri. Dar mulți nu știu asta și cred eu că este important să cunoaștem universul satului românesc, cu fața lui reală, cu oamenii speciali. Și mare mi-a fost surprinderea să descopăr, acum vreo câteva luni, un tânăr de 25 de ani, care se încăpățânează să arate frumusețile satului românesc, autentice, mergând pe coclauri.
Nu mi-a plăcut niciodată să ies în evidență atunci când nu e cazul. De mic am fost așa și am păstrat acest obicei, pentru că mi se pare de tare prost gust să te bagi în seamă, să cauți cu orice preț să fii „cireașa de pe tort“, deși nu ai nicio legătură cu dulcele. Eu merg mereu pe principiul acela că uneori trebuie să și taci, trebuie să stai să privești, să asculți de două ori, să gândești de trei, să vezi ce și cum și abia apoi să deschizi gura sau să acționezi! Impulsul de a zice ceva sau de a te da mare nu-i cea mai bună atitudine și cu siguranță nu aduce, la final, ceva pozitiv. Pot înțelege tupeul unora, e vorba despre educație la mijloc, pot înțelege și neștiința și chiar curajul nebun, dar de acolo până la a fi mereu în atenția celor din jur doar pentru a părea interesant, mi se pare urât!
Trăim în lumea contrastelor și a haosului. Romantismul a ajuns să fie ceva pe cale de dispariție, iar muzica de dragoste la fel, uitată parcă într-un sertar al veșniciei, făcându-se apel la ea doar atunci când e nevoie de ceva valoros. Oamenii speciali, care-și pot aroga această titulatură, sunt tot mai rari și mai lipsiți de voința de a demonstra că nu-i chiar totul pierdut.
Am încercat de foarte multe ori să dau o definiție corectă iubirii și nu am reușit aproape niciodată să o găsesc pe cea mai exactă. Uneori îmi spun că nici nu e cazul, pentru că aceasta nu trebuie să fie încadrată în reguli sau canoane, în povești sau drepturi, ci doar în sentimente pure, care nu pot fi descrise prea ușor în cuvinte. Știu că toată lumea încearcă să spună cât de frumoasă e iubirea. Eu o fac ades prin cântec, dar esențial e altceva! aptul că suntem e iubire, faptul că trăim e iubire, de asemenea! Iubim lumea, ce ne înconjoară, pe noi și pe cei de lângă noi, iubim iubirea și mai iubim fix starea aceasta de fericire pe care o avem atunci când iubim.
Îmi place să scriu despre oameni, atitudini, colegi și caractere. Și-mi place să spun vorbe sincere, pe care le simt, nu ca o declarație, ci pur și simplu ca un sentiment de recunoaștere, de mulțumire și de iubire sinceră pentru toți cei care sunt un fel de ecouri în inima și-n experiențele mele de peste ani. Și-apoi ar trebui să spunem mai des și mai apăsat că iubim oamenii, că avem nevoie de ei, că-i respectăm și că avem toate motivele din lume ca să ne fie dragi.
Nu sunt un om exagerat de sensibil și nici nu am vanități cu privire la persoana mea. Dar mă dor, de multe ori, nedreptățile. Mă doare fiecare episod la care asist neputincios, știind că nu pot face nimic pentru a îndrepta lucrurile în direcția pozitivă. Sunt îngrozit de minciună și de oamenii care nu au capacitatea să-și asume măsura faptelor lor, indiferent dacă ele au efectele dorite sau nu. Sunt conștient că nu pot face nimic, dar cumva, în mine, îmi doresc, de ani întregi, ca oamenii să înțeleagă că există mereu alternative, bun-simț, dreaptă măsură. Nu sunt fan al ideii care spune că toate ni se întorc la un moment dat, dar asta vădește un fragment de adevăr în ea, pentru că și noi, oricât ne-am ascunde după deget, ajungem să trăim după cum ne așternem.