Pe 24 iunie este Ziua Iei Românești. Aș zice eu că este un eveniment național sau cel puțin așa ar trebui să fie, pentru că în sine costumul popular face parte din identitatea noastră, ca un tot complet, ca un strigăt al străbunilor. După umila mea părere, fiecare român ar trebui să aibă în garderoba sa o ie sau chiar un costum popular, de care să aibă grijă și pe care, cu drag, să-l îmbrace la zilele însemnate.
Sufletul nostru răzbate de multe ori dincolo de orice obstacol care-i apare în cale. Am fost mereu uimit de puterea noastră, a oamenilor, de regenerare, de felul în care alegem să ne revenim și să regăsim motorul care să facă să continue întregul maraton. Suntem ca o carte deschisă pe care n-ai cum să nu o citești, pe care vin mereu și pleacă tot felul de catrene, dar care-și păstrează imprimată, cu litere mici, doar ce o definește și ce i-ar așeza ulterior în descriere o amplă și frumoasă căldură.
Trăim într-o lume care-i pe fugă, pe repede înainte, pe pilot automat, fără frână de mână, uitând să ne oprim o clipă și să cugetăm. Relațiile cu oamenii din jur sunt la nimereală, fără fundament de multe ori, sunt întâmplătoare și parcă lipsa comunicării reale ne-a adus în stadiul unor primate moderne, care-s robotizate și care nu mai știu să înțeleagă esența unei emoții, a unei legături și a simplei împliniri de a fi aproape de un om care este pe aceeași lungime de undă cu tine, la același nivel spi- ritual și intelectual. Toate astea ne-au răpit și încrederea în oameni, dar și în așteptările pe care le avem de la ei.
Există puțini oameni pe lumea aceasta care-și dau sufletul și pentru care nu contează altceva exterior atunci când vine vorba despre profesie, despre dăruire și despre puterea de a ține sub control, din pasiune, o întreagă „armată“ de informație și conținut.
Se tot vorbește zilele astea despre implicarea politicii în muzică, despre Eurovision și despre cum ar trebui ca oamenii să perceapă un anumit act artistic.
Cred că uneori sufletele noastre au nevoie de iubire mai mult decât orice pe lume. Au nevoie de confirmarea acesteia, de un fel de împlinire care nu doar să asigure continuitatea, ci să dea și speranță și încredere în sine.
Deseori mă întreb cum am reușit să-mi așez calea în viață, unde a fost momentul care mi-a dat voință și de unde puterea asta a mea de a trece peste anumite greutăți și a privi tot înainte. Ca la fiecare dintre noi, întrebările acestea devin retorice și-mi dau seama că eu, cel de azi, sunt o plăsmuire de dorință cu noroc, de șanse exploatate la timp cu evoluție.
Cred cu ardoare că neamul nostru românesc are nevoie de marii oameni ai săi, cei care trudesc în desăvârșirea lui, de ani și ani, ca să poată ieși la lumină, ca să respire un aer al normalității și ca să poată lăsa în urma sa o moștenire demnă, pentru generațiile care vin!
Am apreciat întotdeauna oamenii perseverenți, pentru care nu s-a inventat noțiunea de neputință și care-s permanent într-o cursă contra cronometru cu propriul suflet, cu propria dezvoltare și cu țelurile înalte care trebuie duse neapărat la bun sfârșit cu decență și profesionalism. Nu-i vezi chiar la orice pas și credeți-mă, țara asta nu are chiar atât de mulți astfel de oameni, mai ales prin breasla numită generic și fad „showbiz“...
Mai sunt câteva zile și iată că lumina ne va invada, la modul figurat, sufletul și gândurile. Imaginea este frumoasă și idilică, dar oare câți ne lăsăm cuprinși de ea cu adevărat?
E vremea Postului Paștelui. Poate că e una dintre cele mai însemnate perioade, în care toată lumea tinde către curățirea sufletului. Nu țin să intru în subiecte care țin de credință neapărat, dar consider eu că principalul post pe care ar fi bine să-l atribuim nouă, nu este cel alimentar, ci mai degrabă cel sufletesc! Nu e nevoie să ne privăm de sentimente, ci dimpotrivă. Să le lăsăm să ne inunde trupul, ca într-o spovedanie, ca într-o rugăciune a firii supreme, în care cele mai importante reguli sunt iertarea, cumpătarea și bunăvoința.