de Florica Pintea şi Adrian Barna
În acord cu studiile recente în domeniu, osteoporoza se prezintă drept o boală a metabolismului, cu alte cuvinte, este indusă de anumite dereglări în gestiunea resurselor. Cauzele acestor dereglări pot fi diverse, alimentare, genetice și/sau ținând mai în ansamblu de modul de viață. În articolul ce urmează, vom căuta să subliniem importanța câtorva metode care s-au dovedit eficiente în contracararea osteoporozei.
Suplimentele cu calciu sunt ineficiente
O primă problemă de abordat este importanța calciului în prevenția/tratamentul osteoporozei. Calciul joacă un rol foarte important aici, fără doar și poate. Deficiența severă de calciu (hipocalcemia) împiedică într-adevăr mineralizarea substanței osteoide, acea matrice organică a osului, așa cum mai este numită. Însă nu înseamnă că suplimentarea cu calciu impactează direct formarea osului. Deoarece alți factori sunt necesari pentru aceasta, creșterea aportului de calciu, fie alimentar, fie din suplimente, nu oferă vreun rezultat convingător în problema osteoporozei. Nu numai că simpla adăugare de calciu în dietă sau în paralel cu aceasta nu arată o regenerare a osului, nici pierderea osoasă măcar nu este încetinită semnificativ. De asemenea, o corelație de neignorat este atestată între folosirea suplimentelor de calciu și problemele cardiovasculare cauzate de depunerile de calciu pe artere. Este posibil și ca această corelație să fie parțial arbitrară și să redea riscuri mai mari ale suplimentării cu calciu decât în realitate. Totuși, principiul pe care ar trebui să îl aplicăm este cel al neasumării riscului în absența unor beneficii clare. O chestiune care trebuie adusă în discuție privește folosirea vitaminei D. Deși aceasta este considerată a ajuta la absorbția calciului și astfel la prevenția/contracararea osteoporozei, o metaanaliză (n.r. - analiză statistică a rezultatelor mai multor studii) din 2017, comparând suplimentarea cu calciu, cu vitamina D, cu ambele și neaplicarea niciunui tratament, a semnalat lipsa unei diferențe în diminuarea riscului de fractură a șoldului la adulți de peste 50 de ani.
Siliciul, coechipierul estrogenului
Ne îndreptăm atenția asupra așa-numitelor oligoelemente, elemente chimice de care avem nevoie, dar în cantități foarte mici. Cele la care ne oprim sunt: siliciul, stronțiul și manganul. Referitor la siliciu, s-a observat că, în substanța osteoidă, concentrațiile din acest mineral sunt de 25 de ori mai mari decât în zonele înconjurătoare. Pe măsură ce calcificarea osului s-a produs, regăsim concentrații tot mai mici din acest mineral. A fost avansată ideea că el joacă un rol în procesul de mineralizare a matricei de colagen a osului imatur. Totodată, un aport crescut de siliciu a fost asociat cu o densitate crescută a osului în cazul bărbaților, al femeilor înainte de vârsta menopauzei și al femeilor care urmează tratamente hormonale postmenopauzale, dar nu și al femeilor trecute de menopauză care nu urmează astfel de tratamente. Se pare că în cazul femeilor, însă nu și în cel al bărbaților, metabolismul siliciului lucrează sinergistic cu estrogenul (Price, Koval & Langford, 2013). O densitate mai mare a osului nu înseamnă o rezistență crescută a osului, cea din urmă fiind mai degrabă o problemă de microarhitectură. Știut fiind că, la vârste înaintate, osteoporoza este considerabil mai întâlnită la femei, putem însă atribui o parte din cauze dependenței de estrogen a metabolizării siliciului în cazul femeilor. Găsim, deci, printre cauze mai mult probleme de gestiune a mineralelor decât lipsa acestora. Este clar însă că problema pe care o numim, constatând efectele, osteoporoză are cauze parțial diferite pentru cazuri diferite.
Stronțiul, supercalciul de care osul este avid
S-a observat o corelare invers proporțională între cantitățile de stronțiu prezente în os și rata fracturilor. În funcție de aportul de stronțiu biodisponibil (cum este cel provenit din scheletul algelor roșii marine), nivelurile de stronțiu integrate în compoziția osului pot crește de zece ori. Acest lucru nu se poate întâmpla nici pe departe în cazul altor minerale. Se speculează că rezistența crescută la fracturi a oaselor bogate în stronțiu se datorează unei compensări a funcției pe care calciul o are în os. Calciul este susceptibil de a fi afectat de alimentația occidentală, care crește aciditatea organismului. Sărurile de stronțiu sunt cu mult mai puțin solubile în acizi decât cele de calciu, ceea ce ar explica reducerea semnalată a riscului de fractură. Nu trebuie înțeles că nu există supradozaj pentru stronțiu. El este, la urma urmei, un oligoelement.
Lupta dintre creier și os pentru mangan
Bolnavii de osteoporoză au niveluri scăzute de mangan în sânge. Trebuie menționat și că un supliment care conține mangan, cupru și zinc alături de calciu a fost găsit eficient în prevenirea pierderii masei osoase a coloanei vertebrale într-un studiu întins pe doi ani. Autorii unui studiu susțin că osteoporoza (poate) începe în creier: în cazul unor procese detrimentale de natură oxidativă care survin aici, acesta nu mai are suficient mangan, un puternic antioxidant cu acces în creier și, totodată, un mineral cunoscut pentru prezența lui în oase. Manganul va fi realocat, așadar, în situații critice, dinspre os spre creier. Explicația are o bază solidă: afecțiuni ca demența senilă și maladiile Alzheimer și Parkinson se întâlnesc des la pacienții cu osteoporoză, dar nu la cei cu osteoartrită. Creierul ar fi aici astfel primul care suferă, dar manifestarea este mai slabă până ce rezervele de mangan din oase sunt sărăcite. În special pentru încorporarea manganului în os, manganul organic s-a relevat ca fiind mai eficient decât cel din surse minerale.
Inflamația, printre cauze
Inflamația puternică (activarea sistemului imunitar) se traduce în degenerarea masei osoase, fiindcă osteoclastele (celule care distrug osul, dar care astfel fac posibilă și remodelarea lui, osul fiind un țesut viu) și celulele imunitare provin din aceleași celule stem și astfel se găsesc în competiție. Acizii grași Omega 6 (care se găseşte în uleiuri precum cel de floarea-soarelui rafinat, porumb, soia, rapiță, nuci) tind să crească inflamația, în timp ce Omega 3 (macrou, sardine, somon, scoici) o scad. Extrem de problematic apare acidul arahidonic, unul dintre acizii grași Omega 6, care inhibă producerea de osteoblaste (celule care construiesc osul).
Concluzii
Rămâne o necesitate creșterea aportului de calciu - preferabil prin dietă (unde hamsia și șprotul sunt printre sursele cele mai bogate în calciu biodisponibil) și/sau cu ajutorul suplimentelor cu biovalabilitate crescută, cum sunt cele care conțin calciu de proveniență organică. Eficiente pot fi și suplimentele în care calciul mineral se întâlnește alături de alte minerale-cheie; se pot lua alăturat suplimente diferite. Stronțiul, însă, aflat sub calciu în tabelul periodic al elementelor și fiind asemănător acestuia, concurează calciul în procesele de absorbție, diminuându-i coeficientul de asimilare pentru câteva ore, așadar se recomandă a fi luat separat.