Main menu

header

cotnari wide

707 22 2de Carmen Ciripoiu şi Sorin Dumitrescu

Într-o lume care își trăiește clipa fără să-i pese de unde vine și încotro se îndreaptă, tristă, însingurată și, pe zi ce trece, mai fără de Dumnezeu, există un loc retras și neobservat de mulți, puternic și apărat de lucrarea marilor duhovnici care au trăit în el: Sfânta Mănăstire Cernica, păstorită de preacuviosul Gheorghe Arhimandritul sau Gheorghe Ardeleanu cum mai este cunoscut în unele însemnări, de la 1 septembrie 1781 până la 3 decembrie 1806, când a fost chemat la Domnul, să întregească ceata marilor nevoitori și îndrumători ai monahismului românesc.

Înzestrat cu darul cunoașterii

Dacă ar avea răbdare și calm, orice pelerin care trece pragul Sfintei Mănăstiri Cernica ar putea descoperi că sub fiecare cărămidă se ascunde o poveste, iar sub zidurile ce înconjoară cetatea monahală stau osemintele primilor călugări care s-au nevoit aici. Aici s-a nevoit starețul Gheorghe care, timp de șapte ani, a tăiat copaci, dormind doar trei ore pe noapte, sau marele Calinic, care nu a vrut să-i fie descoperite moaștele până a fost canonizat în anul 1955, când a făcut o ultimă minune, apărându-i călugărului Nicodim Bujor în vis și arătându-i locul unde a fost îngropat cu 100 de ani înainte, în straie arhierești care nu au fost atinse de timp. Legat de Sfântul Gheorghe de la Cernica, care timp de 25 de ani a orânduit la Cernica aleasa viață de obște după tipicul Muntelui Athos și al obștilor paisiene din Moldova, refăcând vatra monahală în doar cinci ani, se spune că a strâns în jurul său nu mai puțin de 103 ucenici. Data nașterii sale se cunoaște doar din pomelnicul pe care el însuși l-a lăsat și din câteva însemnări legate de viața sa. Așa s-a aflat că Gheorghe, cel înzestrat cu darul cunoașterii, a văzut lumina zilei în anul 1730, din părinţi credincioși și de neam bun în Săliște, lângă Sibiu. Născut cu dragoste infinită pentru Dumnezeu, acesta a părăsit casa părintească la doar 19 ani și s-a îndreptat către București, purtând în suflet sfaturile Mântuitorului Iisus Hristos adresate tânărului bogat: „Dacă voiești să fii desăvârșit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor și vei avea comoară în cer; după acea, vino și urmează-Mi”.

Hirotonit ierodiacon la Vatoped

707 22 1Istoria spune că odată ce a ajuns la Mitropolia din Capitala țării, în marea sa dorință de a-și închina întreaga viață Domnului, Gheorghe a cunoscut întâmplător un ierarh grec pe care s-a hotărât să-l însoțească la Constantinopol, cei doi stabilindu-se ulterior la Mănăstirea Vatoped din Muntele Athos. În momentul în care a făcut cunoștință cu acest nou mod de viață, Gheorghe a început să trăiască asemenea sfinților părinți și și-a impus o aspră trăire monahală, prin înfrânare și posturi, nopți întregi de privegheri și îndelungi meditații. Așa a ajuns să fie remarcat de bătrânii călugări de la Vatoped, fiind hirotonit ierodiacon. Se spune că nevoințele unuia dintre cei mai râvnitori călugări pe care i-a avut România au fost atât de anevoioase, încât cu greu pot fi descrise de cineva în cuvinte, iar lupta cu ispitele apărute, foarte dificilă. Însă, Gheorghe a reușit să-și continue drumul său grație bucuriei pe care a primit-o prin rugăciunea veșnic înălțată lui Dumnezeu. La scurt timp după ce părintele său duhovnicesc a trecut la cele veșnice, Gheorghe s-a hotărât să facă parte din mica obște a vestitului stareț Paisie, care plecase de la Poiana Mărului la Muntele Athos. Primind binecuvântarea acestuia, a fost ulterior hirotonit ieroschimonah, iar după zece ani de nevoințe la Athos, Gheorghe a ajuns în Moldova, împreună cu starețul Paisie și alți 64 de ucenici ai acestuia, mutându-se de la Mănăstirea Dragomirna la Mănăstirea Secu, apoi la Mănăstirea Neamț. Aceste plimbări însă l-au făcut pe Gheorghe să-și dorească liniștea de la Athos și a vrut să se reîntoarcă pe acel pământ. Dar altul a fost planul Domnului.

A readus la viață sfântul lăcaș

O altă întâlnire, tot la Mitropolie, cu un vechi prieten, de asemenea ucenic al lui Paisie, ieromonahul Macarie, i-a schimbat destinul lui Gheorghe. Prezentat de acesta mitropolitului Grigore al II-lea, acesta l-a văzut ca pe un trimis al Domnului și i-a oferit o grea, dar frumoasă misiune, aceea de a reîntemeia mănăstirea de obște de la Cernica. Și la 1 septembrie 1781, la vârsta de 51 de ani, Gheorghe, cel străpuns de o imensă modestie și trăire duhovnicească, a început să readucă la viață sfântul lăcaș de la Cernica. O perioadă, condițiile în care a trăit alături de ucenicii săi au fost îngrozitoare. Călugării au muncit toată ziua, iar noaptea au dat foc la mărăcinii tăiați și, pentru că nu aveau un loc unde să-și odihnească trupul, au dormit lângă foc, în timp ce iarna s-au adăpostit într-un beci. După ani mulți trăiți în smerenie, în curăție, dar mai ales în sărăcie, Gheorghe a reușit să transforme Cernica într-o grădină înfloritoare, ce a atras asupra ei din ce în ce mai mult luarea-aminte și evlavia binecredincioșilor creștini din împrejurimi și îndeosebi din București. Roadele cârmuirii sale la Cernica au făcut ca, în 1793, Mitropolitul Filaret al II-lea să-i dea în seamă și Mănăstirea Căldărușani. Sfântul Gheorghe, cel care a iubit ca nimeni altul biserica și pravila călugărească, a plecat la dreapta Domnului pe 3 decembrie 1806 și își doarme somnul de veci în locul pe care l-a iubit atât de mult: Mănăstirea Cernica.

Mormântul Sfântului Gheorghe se află în cimitirul făcut de el însuși, moaștele sale fiind așezate lângă racla Mitropolitului Nifon

A lăsat cu limbă de moarte ca obştea să nu se supună conducătorilor de alt neam

Fiind înzestrat cu adânci și înțelepte sentimente naționale, care s-au intensificat odată cu trăirea sa la Sfântul Munte Athos, cuviosul Gheorghe a lăsat cu limbă de moarte să nu se supună obștea întemeiată conducătorilor de alt neam: „Deci și întru auzul tuturor, mai întâi pe voi, duhovnicii, preoții, diaconii, clirosanii și pe toți cine sunteți primitori de sfatul meu, cel lisat către voi cu limbă de moarte, părintește vă rog, pentru numele Preasfintei Troițe, ca să nu faceți supusă smerita obște altor mai procopsite neamuri, până când se va ținea câte un prosticel suflet de român într-însa”.