de Luana Mare şi Sorin Dumitrescu

Fie că sunt albe cu broderii aurii sau colorate şi împodobite cu modele, veşmintele pe care preotul le poartă la Sfânta Liturghie sau în cadrul altor rânduieli ale Bisericii prezintă o semnificaţie aparte şi „vorbesc” despre misiunea spirituală a clericului. Despre rolul, istoricul şi felul veşmintelor bisericeşti ne-a vorbit Arhimandrit Chiril Lovin (foto) de la Mănăstirea Antim din Bucureşti.

„Stiharul este inspirat din cămaşa albă, lungă a Mântuitorului”

- Care este istoricul veşmintelor liturgice?

- În Sfânta Scriptură a Vechiului Testament, Dumnezeu a poruncit prin Moise ca preoţii să aibă nişte veşminte speciale „Pentru cinste şi podoabă”, adică pentru a se vedea prin îmbrăcăminte rangul pe care îl au şi ca mod de vestimentaţie potrivit slujbei de la templu. Bineînţeles că Mântuitorul Hristos şi Sfinţii Apostoli n-au preluat veşmintele de la Templu, dar timpuriu, primii creştini au căutat ca, atunci când veneau la biserică, să îmbrace nişte haine special pregătite pentru această ocazie. Şi în tradiţia noastră, strămoşii noştri nu mergeau la biserică cu hainele de zi cu zi. Aveau un rând de haine pentru biserică şi altele pentru viaţa de zi cu zi. În felul acesta, încă din primele secole creştine, mai ales slujitorii bisericii, preoţi, episcopi, diaconi, mergând să slujească în biserică, aveau un rând de haine speciale.

- Care sunt aceste haine speciale?

- S-a ales atunci, la vremea aceea, ca aceste haine să fie albe, tot după modelul descris în Apocalipsă de Sfântul Evanghelist, dar şi în amintirea hainei Mântuitorului, care era, de sus până jos, ţesută în întregime. Şi acesta este primul veşmânt, care se numeşte stihar şi e după modelul tunicii romane. O haină albă, lungă, până la călcâie, cu mâneci lungi, largi. Este cea mai veche haină liturgică atestată. Preluată din vestimentaţia profană, dar căreia i s-a dat un simbolism creştin, al curăţiei, al purităţii sufleteşti care trebuie să-l caracterizeze pe slujitorul Bisericii, să-l apropie de Dumnezeu.

„Orarul aşezat pe umărul stâng arată că purtătorul este diacon”

- Este realizată după acelaşi model şi în zilele noastre?

- În prezent mânecile sunt strânse, nu mai sunt largi, dar în rest este acelaşi tip de haină. La acest veşmânt s-a adăugat o fâşie din pânză, orarul, care arăta credincioşilor ce treaptă a hirotoniei are slujitorul respectiv. Această fâşie de pânză, dacă se punea pe umărul stâng, arăta că este vorba despre un diacon, dacă se punea după gât, arăta că e vorba despre un preot, şi dacă una dintre laturile lui se îndoia şi venea iarăşi pe umăr, se transformă în omofor, care este veşmântul specific episcopului. Deci la început era foarte simplu. Toţi aveau stihar şi această bandă care, în modul cum era pusă, arăta rangul.

- Cum au apărut apoi celelalte veşminte, mai bogat împodobite?

- Cu vremea, tot din hainele civile, a fost preluat felonul de care aminteşte Sfântul Apostol Pavel şi care era o haină de exterior, o mantie care acoperea veşmântul acesta tip tunică, şi care este felonul pe care-l avem şi astăzi în veşmintele preoţeşti. Poate fi alb sau colorat. Din considerente practice la stihar s-au adăugat: un brâu care încinge mijlocul şi mânecuţe, două fâşii de pânză care se leagă la mâneci pentru ca acestea să fie strânse pe mână şi să nu împiedice în anumite momente săvârşirea gesturilor liturgice, Sfânta Împărtăşanie. În felul acesta s-au dezvoltat primele veşminte liturgice care sunt comune tuturor treptelor. Apoi, avem fâşia de pânză care la diacon se numeşte orar, la preot se numeşte patrafir sau epitrahil şi la episcop se numeşte omofor. De asemenea, preotul are brâu şi mânecuţe. Pentru veşmintele preoţeşti, în afară de cele enumerate se mai pot întâlni, ca distincţii, crucea pectorală şi bederniţa sau epigonatul care este un pătrat sau un romb din pânză împodobit cu o cruce sau cu o icoană şi care se poartă în dreptul genunchiului drept. Epigonatul este de fapt un veşmânt arhieresc.

„Episcopul poartă pe cap mitra împodobită cu icoane”

- Prin ce se deosebesc hainele şi însemnele episcopului de cele ale unui preot obişnuit?

- Episcopul poartă alături de crucea pectorală şi ingoldionul, care este o iconiţă de formă rotundă purtată la piept. În decursul timpului, deşi episcopul avea felon, acesta a fost înlocuit cu un alt veşmânt, numit sacos (haină în formă de sac), preluat, se pare, din veşmintele imperiale. Sacosul este realizat, de obicei, dintr-o ţesătură bogată de brocart şi poate avea o broderie complicată. În mod normal, pe spate se găseşte o cruce, pe care episcopul o sărută înainte de a îmbrăca sacosul. Iniţial, în loc de felon, purtau sacos numai patriarhii şi abia mai târziu, din secolul al XVII-lea, acest sacos a devenit un veşmânt comun tuturor arhiereilor. Episcopul mai poartă mitra, un acoperământ al capului de formă sferică, împodobită cu o cruce şi cu iconiţe, de obicei iconiţele celor patru evanghelişti. Mai poate fi icoana Mântuitorului Hristos. Episcopul mai are o cârjă arhierească, care se împodobeşte cu o cruce şi are şi doi şerpi care simbolizează înţelepciunea.

- Ce simbolizează fiecare dintre aceste veşminte?

- Veşmintele arată misiunea spirituală a preotului sau arhiereului. Stiharul, haina albă, inspirată din veşmântul ţesut al Mântuitorului, simbolizează curăţia, puritatea. La diacon, orarul purtat pe umărul stâng şi care, la momentul împărtăşirii, este pus cruciş, pe spate şi pe piept, aminteşte de aripile îngereşti, pentru că diaconul îi simbolizează pe îngeri. În afară de stihar, preotul poartă epitrahilul, care aminteşte de jugul cel bun al lui Hristos, „Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, pentru că Eu sunt blând şi cu inima smerită, şi astfel veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre”, dar aminteşte şi de funia cu ajutorul căreia Mântuitorul Hristos a fost legat şi tras spre judecată, aşa cum spune tradiţia referitoare la pătimirile Mântuitorului.

„Epigonatul aminteşte de spălarea picioarelor ucenicilor”

- Ce reprezintă felonul?

- Felonul, veşmântul acela larg de deasupra, simbolizează harul Duhului Sfânt, care-l umbreşte, care-l acoperă pe preot. De asemenea, felonul mai simbolizează firea umană pe care Fiul lui Dumnezeu şi-a asumat-o, a luat-o asupra Sa. Preotul mai are brâu, acesta simbolizând înfrânarea patimilor, iar mânecuţele simbolizează curăţia lucrărilor. Adică, faptele noastre trebuie să fie mereu morale, însemnate cu semnul crucii, făcute pentru Dumnezeu. Iar mânecuţele amintesc de frânghiile care i-au legat mâinile Mântuitorului.

- Dar veşmintele arhiereşti ce reprezintă?

- Dintre veşmintele arhiereşti, epigonatul ne aminteşte de ştergarul pe care L-a purtat Mântuitorul Hristos la brâu când a spălat picioarele ucenicilor. Este simbolul smereniei Mântuitorului Iisus Hristos, de aceea, iniţial, el era ca un prosopel, apoi, mai târziu, a devenit mai greu, mai împodobit, aşa cum este în zilele noastre. La început era doar o pânză care amintea de ştergarul respectiv folosit la Cina cea de Taină. Arhiereul mai are engolpionul care aminteşte de cuvântul psaltistului, „Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule!”. Engolpio înseamnă „la piept” sau de-a lungul pieptului. De obicei, pe engolpion este pictată Maica Domnului cu Mântuitorul Iisus Hristos, aşa încât se mai numeşte şi Panaghie, adică Preasfânta. Mitra pe care o poartă arhiereul pe cap aminteşte de cununa de spini a Mântuitorului. De aceea, şi unele mitre folosite în perioada Postului Mare au chiar brodată în partea de jos cununa de spini a Mântuitorului. Omoforul pe care-l poartă arhiereul aminteşte de păstorul cel bun care a purtat pe umerii săi oaia cea pierdută, cea rătăcită. Omoforul este fâşia de pânză purtată după gât de arhiereu şi aceasta poate fi mare sau mică, dar, în amândouă cazurile, se poartă după gât. Omoforul era confecţionat iniţial din lână şi era alb.

„Preotul se îmbracă spunând rugăciuni”

- Există un ritual de îmbrăcare a acestor veşminte?

- La îmbrăcarea fiecărui veşmânt se rosteşte câte o rugăciune preluată din Psaltire sau din alte rugăciuni ale Sfântei Scripturi, care au legătură cu semnificaţia hainei. De exemplu, atunci când ia stiharul, preotul spune: „Bucura-se-va sufletul meu de Domnul căci m-a îmbrăcat în veşmântul mântuirii şi cu haina bucuriei m-a împodobit; ca unui mire mi-a pus cunună şi ca pe o mireasă m-a împodobit cu podoabă.” Atunci când se aşază mânecuţa dreaptă, se spune: „Mâna ta cea dreaptă, Doamne, a sfărâmat pe vrăjmaşi”. Când preotul îşi pune epitrahilul, rosteşte: „Binecuvântat este Dumnezeu, Cel ce varsă harul său peste preoţii săi”. Când pune felonul: „Preoţii tăi, Doamne, se vor îmbrăca întru dreptate şi cuvioşii tăi cu bucurie se vor bucura”. La brâu: „Binecuvântat este Dumnezeu, Cel ce mă încinge cu putere şi a făcut fără prihană calea mea”. Fiecare veşmânt are o rugăciune a lui. După ce termină îmbrăcarea, dimineaţa, înainte de Sfânta Liturghie, preotul şi diaconul îşi spală mâinile şi iarăşi rostesc din Psaltire, un verset din Psalmul 25: „Spăla-voi întru cei nevinovaţi mâinile mele şi voi înconjura altarul Tău, Doamne!”. Toate acestea simbolizează acţiuni ale Mântuitorului Hristos. Psaltirea era, la începuturi, singura carte de rugăciuni a Bisericii. Sunt părinţi care au stat câţiva ani în pustie numai cu rugăciune, cu Sfânta Scriptură şi cu lectură de inspiraţie duhovnicească. Aceşti părinţi au întocmit apoi celelalte rugăciuni pe care le avem în zilele noastre.

„În perioada de început a creştinismului nu era hirotonit niciun preot până nu ştia Psaltirea pe de rost. Sfântul Ioan Gură de Aur memorase toată Biblia”

„Veşmintele liturgice, odată sfinţite, se păstrează numai în Sfântul Altar, ori într-un loc special amenajat, numit veşmântar sau diaconicon“

„Hainele pentru oficierea slujbelor sunt sfinţite“

- Înainte de a fi purtate prima oară veşmintele liturgice sunt binecuvântate?

- Ele se sfinţesc înainte de a fi purtate pentru prima oară. În Moliftelnic există o rugăciune de sfinţire a veşmintelor liturgice. Pentru că sunt obiecte de cult, acestea sunt purtate, păstrate şi curăţate cu multă grijă, cu multă evlavie.

„Veşmintele trebuie spălate periodic, iar după curăţare, acestea se resfinţesc“

„Există credinţa că aceste podoabe pot deveni tămăduitoare“

- Unii preoţi dezbracă veşmintele liturgice aşezându-le pe unii enoriaşi. Ce semnifică acest ritual?

- Veşmintele fiind sfinţite, folosite la Sfânta Liturghie, se umplu şi ele de har, aşa cum erau pline de har veşmintele Sfinţilor Apostoli. Un alt exemplu este al femeii cu scurgere de sânge de 12 ani şi care s-a atins de haina Mântuitorului şi s-a vindecat. De asemenea, în Faptele Apostolilor, în Noul Testament, se spune că ştergarele de care se foloseau apostolii vindecau bolnavi. De aceea există şi credinţa aceasta că atingerea de veşmintele preotului poate aduce vindecare. Unii preoţi, când fac rugăciuni pentru bolnavi, îi acoperă cu veşminte liturgice. De altfel, la diferite rugăciuni, enoriaşii sunt acoperiţi cu epitrahirul. Uneori şi cu celelalte veşminte, mai ales după Sfânta Liturghie. Bineînţeles că sfinţenia, harul şi puterea vin pentru credinţa enoriaşului şi de la Dumnezeu, nu din veşmânt. Acesta din urmă nu este izvor de sfinţenie, ci devine doar mijloc sau un instrument prin care Dumnezeu transmite harul tămăduitor.